Jo Nesbo – Liliacul 100

Jo Nesbo – Liliacul
Editura Trei, 2018
Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Impresia la 100 de pagini: ancheta în plină desfășurare, mereu apare cîte ceva despre victimă, dar și despre anchetatori. Chiar și despre alte personaje. Povestea vieții Birgittei în cîteva rînduri – excelent! Și continua punere în baanță a diferențelor culturale între Norvegia, Australia și Suedia. Bun Nesbo. Am o gîrlă de citit, cărți de-ale lui. Uite că le-a venit vremea. Pus pe listă lîngă Sigurdardottir.

Fata se aplecă peste masă. Harry se strădui să nu se uite în decolteul ei. Îi simți parfumul și trase pe nări, lacom, mireasma. Ticăloșii ăia vicleni de la Karl Lagerfeld și Christian Dior știau exact de ce era nevoie ca să prinzi în mreje un biet bărbat.

Reclame

Yrsa Sigurdardottir – Moștenirea

Impresii amestecate cu timp de lectură

 

Yrsa Sigurdadottir – Moștenirea

Traducere din limba engleză de Liviu Szoke

Editura Trei, 2018

 

Impresii amestecate, poate și din cauză că am citit-o intr-o perioadă de timp cam lungă, luîndu-mă cu altele, citind puțin, începînd și o altă carte între timp, mai frunzărind vreo două începuturi.

Una dintre puținele cărți care te fac, la sfîrșit, să recitești prologul, iar acesta să fie ceva mai mult decît doar o simplă intrare în poveste.

În 1987, serviciile de asistență socială trimit trei frați în trei familii de adopție.

După 18 ani, în Reykjavik se întîmplă o crimă, o femeie este omorîtă într-un mod oribil. Martor este o fetiță de 9 ani, fiica victimei. Urmează altă crimă, și alta. Nu pare a fi nici o legătură între victime, dar modul de operare comun duce ancheta pe pista unui criminal în serie. Și singurele indicii pe care le poate avea poliția ar trebui să fie declarațiile martorei minore.

Ancheta merge greu, polițistul Huldar și psihologul de copii Freya își fac treaba fiecare, dar dovezile întîrzie să apară.

Un fir narativ paralel este cel care îl are ca personaj central pe Karl, un pasionat radioamator. Unde se vor intersecta transmisiunile codate pe care le recepționează (și le descifrează) el cu cazurile lui Huldar… cititorul va afla în timp, într-un ritm lent spre foarte lent, și mărturisesc că eu m-am împăcat cu greu cu faptul că, după 3/4 din carte, anchetatorii știau (aproape) la fel de mult cît în prima zi.

Totuși scriitoarea islandeză a scris cu folos acele prime 400 de pagini (din 517, în ediția română), ocupîndu-se de personaje, de poveștile lor, de relațiile dintre ele. O construcție amplă, solidă, dar… cum ziceam, cu sacrificarea anchetei.

Nu mă dau în vînt după cărți în care cititorul bîjbîie prin ceață 90% din carte, pentru ca, în ultimul capitol… hop! Totul se luminează. Vine unul și spune toată povestea. Adică tot ce n-a spus nimeni în cele 90% din pagini.

Dar povestea e de citit, vine momentul în care totul are sens, totul devine coerent și impresionant în același timp.

A fost prima carte de Yrsa Sigurdardottir pe care am citit-o și chiar dacă nu m-a impresionat la toate capitolele, da, cu siguranță voi mai citi și altele. Pentru că știe să scrie, aduce în cărți lucruri interesante, surprinzătoare (ei, da, arma crimei este cu totul și cu totul altceva în această carte), știe să construiască un personaj, să-i creeze o viață, o poveste, o istorie.

Yrsa Sigurdardottir este o scriitoare puternică, cu vînă, capabilă să ducă o istorie grea, întunecată, calitățile ei scriitoricești cuplîndu-se excelent cu nordic noirul.

N-o să spun nimic despre stil, pentru că romanul nu a fost tradus din limba originală, și deci nu știu cît s-a pierdut, cît s-a cîștigat, cît s-a păstrat/pus în evidență din stilul lui Sigurdardottir.  Știu însă că mi-ar plăcea să văd cum scrie de fapt autoarea islandeză. Poate citindu-i și celelalte cărți, făcînd o medie… sperînd să fie vorba despre o medie a scriiturii autoarei și nu a stilului traducătorilor.

Ediția în limba română e OK, curge, Liviu Szoke și-a făcut treaba. Mi-am notat cîteva ticuri verbale ale traducătorului, expresii preferate, folosite mai des decît ar fi nevoie pentru a păstra un echilibru al limbajului, am găsit scena crimei în loc de locul faptei, cum i se zice în limba română, cîteva sintagme traduse prea mot à mot din engleză, lucruri care puteau fi ușor eliminate de un redactor  mai atent (privind retrospectiv, dragilor?? Seriously?!).

Pentru cine a mai citit cărți ale Yrsei Sigurdardottir, cu siguranță e o continuare a bucuriei de a o citi. Pentru cei care n-au citit nimic pînă acum, e o bună introducere în literatura scriitoarei islandeze.

Și o recomandare: dacă vreți să citiți cartea, organizați-vă timpul în așa fel încît s-o puteți citi în cel mult o săptămînă. Doar așa vă veți putea bucura pe deplin de bogăția unei povești islandeze scrise de Yrsa Sigurdardottir. Și eu sînt primul care o să mă țin de acest sfat la următoarea carte a ei pe care o voi citi.

 

 

Carin Gerhardsen

foto: Nordin Agency

Carin Gerhardsen s-a născut în 1962, la Katrineholm (Suedia). Între matematică (cu o carieră de consultant IT) și literatură a ales în cele din urmă scrisul. Locuiește în Stockholm, împreună cu soțul și cei doi copii.

A debutat în 1992, cu romanul På flykt från tiden.

Apoi a scris seria Hammarby (opt romane cu acțiunea plasată într-o secție fictivă de poliție din Stockholm), care a fost tradusă pînă acum în 25 de limbi și vîndută în peste 3 milioane de exemplare. Fiecare carte din serie a fost în topul bestellerurilor suedeze. Cele opt romane din seria Hammarby:

Pepparkakshuset, 2008,  The Gingerbread House (2013)

Mamma, pappa, barn, 2009, Cinderella Girl (2014)

Vyssan lull, 2010, The Last Lullaby (2015)

Helgonet, 2011

Gideons ring, 2012

Hennes iskalla ögon, 2013

Tjockare än vatten, 2014,

Falleri fallera falleralla, 2015

În limba engleză au apărut trei dintre ele:

Iar în limba fraceză cinci:

Ultimul roman scris de Carin Gerhardsen, Det som göms i snö (apărut în septembrie 2018), nu mai face parte din seria Hammarby. A fost deja vîndut în Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Islanda, Letonia, și Polonia.

Un interviu cu Carin Gerhardsen aici.

Sper ca editurile românești s-o descopere și ele pe Carin Gerhardsen. Pînă atunci…

 

Alex Michaelides

Romanul The Silent Patient, scris de Alex Michaelides, este cea mai vîndută carte de debut. Înainte să apară (va fi publicată pe 7 februarie 2019 de Orion) a fost deja vîndută în peste 40 de țări și s-au vîndut și drepturile de ecranizare.

Alex Michaelides este născut în Cipru, dintr-un tată grec și o mamă englezoaică. În prezent locuieșt ela Londra.

Pînă acum a mai scris scenariile filmelor The Devil You Know (2013) și The Con Is On (2018).

În România romanul va fi publlicat de Litera.  Va fi o dată de lansare globală, deci să ne așteptăm ca pe 7 februarie s-o găsim și în librăriile românești.

Un fragment din roman poate fi citit aici: http://www.criminalelement.com/the-silent-patient-new-excerpt/

 

 

 

 

Icepick Award 2018

În weekendul în care noi eram ocupați cu Tîrgul de carte Gaudeamus, în Islanda se întîmpla Festivalul Iceland Noir (Reykjavik, 16 – 18 noiembrie), ocazie cu care s-a decernat premiul despre care e vorba în titlul acestei însemnări.

Nominalizările:

Iar premiul i-a revenit lui Jo Nesbø – autor, și lui Bjarni Gunarsson – traducător, pentru Sonurrin (titlul original: Sønnen; ediția în limba română: Fiul, Trei, 2018)

Icepick Award este numele sub care străinii cunosc premiul pentru cea mai bună carte polițistă tradusă în Islanda.

Premiul a fost fondat de Festivalul de Literatură Polițistă Iceland Noir, Asociația Traducătorilor și Interpreților din Islanda și Asociația Scriitorilor de Literatură Polițistă din Islanda. Prima ediție a avut loc în 2013.

Cîștigătorii edițiilor precedente sînt: Joël Dicker, Jo Nesbø, Marion Pauw și Ann Cleeves.

David Lagercrantz – Millennium 6

Cel de-al șaselea roman din seria Millennium, începută de Stieg Larsson și continuată de David Lagercrantz, are titlu, copertă și o dată de lansare – pentru ediția în limba engleză): The Girl Who Lived Twice  va fi pe piață la 22 august 2019. Și va arăta așa:

Eu aștept cu nerăbdare coperta suedeză, care sper că va continua seria primelor cinci coperte de la Norstedts.

Mai jos titlurile – în suedeză, în engleză și în română (pentru cine vrea să vadă ce și cum). Plus copertele suedeze și cele românești.

Stieg Larsson:


Män som hatar kvinnor (2005)/ The Girl with the Dragon Tattoo (2008)/ Bărbaţi care urăsc femeile (2008) – traducere de Elena-Maria Morogan
Flickan som lekte med elden (2006) / The Girl Who Played with Fire (2009)/ Fata care s-a jucat cu focul (2009) – traducere de Elena-Maria Morogan
Luftslottet som sprängdes (2007)/ The Girl Who Kicked the Hornets’ Nest (2009)/ Castelul din nori s-a sfărâmat (2009) – traducere de Elena-Maria Morogan

David Lagercrantz:


Det som inte dödar oss (2015)/ The Girl in the Spider’s Web (2015)/ Prizonieră în pânza de păianjen (2015, 2018) – traducere de Raluca Lungu
Mannen som sökte sin skugga (2017)/  The Girl Who Takes an Eye for an Eye (2017)/ Dinte pentru dinte (2017) – traducere de Ioana Ghișa
/ The Girl Who Lived Twice (2019)

Și v-am spus povestea așa!

Lisbeth Salander & William Wisting


Pe 9 noiembrie a avut loc premiera filmului Prizonieră în pînza de păianjen, producție americană după romanul lui David Lagercrantz, a patra carte din seria Millennium, care continuă trilogia inițială scrisă de Stieg Larsson.

În rolul lui Lisbeth Salander o putem vedea pe Claire Foy (cunoscută din serialele The Crown și Wolf Hall), iar în rolul  ziaristului Mikael Blomkvist pe Sverrir Gudnason (pe care tocmai l-am văzut întruchipîndu-l pe Björn Borg în filmul Borg vs McEnroe).

Editura Trei e promptă în a scoate o ediție tie-in a cărții. Să mai amintesc că au apărut în limba română și cel de al 5-lea roman, scris de asemenea de Lagercrantz…?

Cîrcotașii zic că această Lisbeth Salander nu prea… Dar mai bine să vedem filmul și dup-aia să vorbim.

*

În Norvegia, la Larvik, se lucrează la un serial după două dintre romanele lui Jørn Lier Horst: Jakthundene (Cîinii de vînătoare, Editura Trei, 2018, traducere de Ivona Berceanu – care i-a adus premiile Cheia de sticlă în 2013, acordat de Asociația Scriitorilor de Romane Polițiste din Scandinavia, și Martin Beck în 2014, acordat de Academia Suedeză a Scriitorilor de Romane Polițiste) și Hulemannen (tradus în limba engleză The Caveman, cîștigător al Premiului Petrona în 2016, acordat de bloggerii britanici, care au reușit să coopteze în juriu o personalitatea ca Barry Forshaw, pentru cel mai bun roman polițist scandinav tradus în limba engleză).

Pentru rolul lui William Visting a fost ales unul dintre cei mai renumiți actori norvegieni, Sven Nordin (cunsocut și din alte seriale, ca Valkyrien sau Lilyhammer). De menționat că în film apare, în rolul unei agente FBI, Carrie Ann Moss.

În țările nordice, serialul, care va avea 10 episoade, va fi difuzat în primăvara lui 2019.

Din opera lui Jørn Lier Horst la noi au fost publicate două romane: Casa de vacanță (Trei, 2017) și Cîinii de vînătoare( Editura Trei, 2018), ambele traduse din limba norvegiană de Ivona Berceanu.

Cînd un scriitor te cucerește fără să-ți dai seama

Jørn Lier Horst – Cîinii de vînătoare

Trei, 2018

Titlul original: Jakthudene

Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu

 

Nu-mi amintesc cînd am citit ultima oară o poveste atît de bine compusă din alte povești.

Un bărbat este găsit mort. O fată este dată dispărută. Polițistul William Wisting este acuzat de fabricarea de probe într-o anchetă pe care a condus-o în urmă cu 17 ani. Despre primul caz scrie la ziar Line, fiica lui Wisting. În al doilea caz polițistul nu se poate implica, întrucît este suspendat pe timpul anchetei care va decide dacă este sau nu vinovat de falsificarea de probe în cel de-al treilea caz. Cititorul bănuiește că, pînă la urmă, toate astea se vor topi într-o singură poveste, dar modul în care realizează acest lucru scriitorul norvegian este demn de renumele și premiile pe care le-a cîștigat cu cele 13 cărți din seria William Wisting (13 cărți în norvegiană, 6 în limba engleză și 2 în românește – Casa de vacanță, al 7-lea volum, și acum Cîinii de vînătoare, al 8-lea, ambele la Editura Trei).

Pe cît de bine bine sînt puse una lîngă alta piesele de puzzle ale poveștii, pe atît de neglijent este autorul cu personajele, despre care nu aflăm prea multe. Și nu pot ieși din această dilemă: să fie vina celor care au decis să înceapă seria cu cea de a 7-a carte, fiind foarte probabil ca multe să fi fost spuse în precedentele aproximativ 2000 de pagini, sau ăsta o fi stilul lui Horst, simplu, fără risipă de mijloace artistice, lucru pe care l-am remarcat și după lectura precedentului volum?

Și totuși, și totuși… situația în care este pusă Line, de a căuta un subiect-bombă care să scoată articolul despre tatăl ei de pe prima pagină a publicației pentru care lucrează, frămîntările lui Wisting atunci cînd el însuși se află în anchetă, dar de cealaltă parte a mesei, lucru care îl întărește, dar, în același timp, îi aduce și o experiență în plus, pe care cu siguranță o va folosi în următoarele cazuri, la următoarele interogatorii pe care le va lua sînt foarte bine punctate, foarte bine scoase în relief, îmbogățind – iată! – personajele, ducînd relația dintre ele la un nou nivel și făcînd să pară înșelătoare simplitatea narativă de care tocmai mă plîngeam și care, dacă mă mai gîndesc mult la ea, o să-mi pară pînă la urmă una dintre marile calități ale romanului, ale autorului. La urma urmei nu citește nimeni un roman polițist ca să găsească în el fraze gen Marquez – deși și acesta, cînd a scris Cronica unei morți anunțate, a renunțat la barocul din Toamna patriarhului în favoarea unei simplități n-aș spune că obținută cu mai puțină muncă, poate dimpotrivă).

Și dacă tot am ajuns să remarc felul în care scrie Jørn Lier Horst, să pomenesc două capitole care mi-au atras atenția: cel în care este interogat Wisting de un anchetator de la Afaceri Interne – o mostră de dialog, de logică a interviului – și cel cu filajul de pe autostradă, în care o mașină este urmărită de alte patru mașini, foarte cinematografică secvență, foarte în amănunt și lăsînd o senzație foarte realistă a celor întîmplate.

N-am crezut niciodată că e ușor să scrii un roman polițist, dar pentru a ajunge la acea simplitate evidentă pentru toată lumea, uneori e nevoie de mult, de foarte mult meșteșug scriitoricesc. Și cred că, în cazul autorului norvegian, despre asta e vorba.

Premii pentru Jørn Lier Horst și Niklas Natt och Dag

Seara trecută, la Tîrgul de carte de la Göteborg, la secțiunea de literatură polițistă, noir etc. (Crimetime) au fost acordate cîteva premii.

Niklas Natt och Dag a cîștigat Premiul Crimetime Specsavers pentru debut și Premiul Cartea anului oferit de Bonnier’s Book Clubs. Cartea care i-a adus premiile este 1793.

Vestea bună pentru cititorii români este că romanul va apărea și la noi, la Editura Litera.

Jørn Lier Horst a cîștigat Premiul pentru cel mai bun thriller nordic noir cu romanul Bunfall/Dregs.

Jørn Lier Horst este prezent pe piața românească de carte cu două romane: Casa de vacanță (2017) și Câinii de vânătoare (2018). Tehnic, cele două romane apărute la noi sînt numerele 7 și 8 din seria William Visting, iar Bunfall este cea de a 6-a carte. Să sperăm că se va traduce în curînd și în românește.

 

Moarte, moarte, moarte… (Mikaela Bley – Lycke)

Moarte, moarte, moarte… ca o mantră, ca o incantație, sînt cuvinte pe care protagonista și le repetă pe tot parcursul cărții și pe măsură ce ne adîncim în poveste formula are din ce mai multe semnificații.

Lycke este prima carte din seria Ellen Tamm a Mikaelei Bley, una dintre (relativ) nou-apărutele scriitoare suedeze de literatură polițistă, una dintre cele cîteva numite noua regină a thrillerului suedez.

Acuma, ca să încep cu o concluzie, aș zice că de la „noua reginăˮ la „șterge pe jos cu mulți dintre ceilalți autoriˮ… e cale cam lungă. Dar care, cu ajutorul unui jurnalist entuziast de la Expressen poate fi parcursă dintr-o singură privire. Apoi, ca fandacsia să fie gata, din epitete, încurajări, vorbe de alint, cuvintele astea ajung pe site-ul autoarei, pe copertele I (sau IV) ale diverselor ediții (și cred că e momentul să spun că pe Goodreads, Lycke este prezentă cu 18 ediții).

Lycke (2015) este volumul de debut al Mikaelei Bley, fostă angajată a rețelei de televiziune TV4, acolo unde lucrează și Ellen Tamm, protagonista seriei (deci iată, scrie despre ce știi nu e numai o pagină de manual de scriere literară). I-au urmat Liv (2016) și Louise (2018). Despre Lycke ar mai fi de spus că a apărut în 2015 în Suedia în format hardcover și audio (cu 15.000 de descărcări), apoi a fost cumpărată în Germania (la licitație, cu 100.000 de euro avans), Italia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Cehia, Rusia etc.

Povestea: Lycke, o fetiță de opt ani, dispare din locul unde ar fi trebuit să joace tenis. Urmărim tribulațiile familiei (tatăl, mama, mama vitregă, bona), ancheta poliției și ancheta desfășurată de Ellen Tamm, ziaristă de investigații criminale la TV4.

Cine vrea să-i facă rău lui Lycke? Cine o iubește și cît? Cît o iubește Harald, tatăl, care are acum o altă familie, un alt copil? Cît o iubește Chloé, mama vitregă, ale cărei gînduri sînt îndreptate doar spre familia ei, adică ea, Harald și fiul lor? Cît o iubește Mona, care are grijă de ea, de fapt? Dar Hellena, mama care trebuie să facă față singură problemelor pe care le ridică creșterea unui copil? Toate astea sînt puse în balanță continuu de Mikaela Bley, odată cu amintirile lui Ellen, care evocă din nou relațiile dintre părinți și copii, provocînd des, destul de des, întrebarea: oare toți oamenii merită să aibă copii? Oare toți părinții merită copiii pe care îi au?

Povestea care împletește cele două anchete (a poliției și cea jurnalistică) cu fîșiile de pînză colorate (am numit poveștile personajelor) e dusă cu grijă, cu pricepere, cu atenție la detalii. Autoarea are grijă să aflăm multe amănunte despre viețile membrilor familei și despre relațiile dintre ei, despre trecutul sumbru, cu destule lucruri ascunse, al jurnalistei, despre relația lui Ellen cu sursa ei din Poliție, despre relațiile amoroase ale lui Ellen, despre relațiile lui Ellen cu membrii redacției – apar aici cîteva lucruri care-i separă pe oameni în societatea suedeză, că una e să stai în Nacka, de pildă, și alta e să ai un apartament pe Skeppsbron, în buricul tîrgului, în Gamla stan, lîngă Palatul Regal, ca să nu mai vorbim de cazul în care cineva are un tată al cărui nume de familie este von Blaten.

Poveste este bine condusă, amănuntele apar pe parcurs, apoi apar explicațiile… unele explicații. Căci de multe ori parcă a trecut un Cehov prin cadru, a scăpat traista cu pistoale pe jos și totuși, pînă la urmă, nimeni nu a mai tras cu ele. Cu destule dintre ele.

Și mai e ceva: am avut mereu impresia că am în față o ciorbă de clișee. A fost foarte puternică senzația că în cartea asta s-au adunat toate clișeele polițisto-sudezo-nordice, plus că tot timpul mi-a fost teamă (dar eram și curios, în același timp, dacă Bley va conștientiza asta și va face ceva să depășească situația) de asocierea/competiția dintre Annika Bengtzon, eroina cărților Lizei Marklund, și Ellen Tamm, ambele jurnaliste de investigații criminale, ambele cu probeme personale… Dar aici Bley cîștigă o bilă albă pentru că problemele personale ale eroinei ei sînt de cu totul altă natură – nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e suficient ca paralela între cele două personaje să nu-și mai găsească justificarea.

Spre final, pe măsură ce lucrurile se descîlceau, îmi ziceam că s-a descurcat bine, chiar a făcut o treabă bună Mikaela Bley cu cartea asta. Ba chiar are cîteva pasaje pe care le-aș cita, pentru că sînt foarte bine scrise, foarte bine puse în structura romanului, dar e o carte polițistă, aici poate mai mult decît oriunde ar trebui să ne ferim de dezvăluiri… Sînt sigur că dacă veți citi cartea (fie în edițiile străine, fie – de ce nu? – în limba română, dacă cei care publică literatură polițistă vor considera că merită aduse în România și cărțile Mikaelei Bley) le veți găsi și aprecia. Așa cum veți aprecia, sper, calitățile literare ale romanului, cu metafore lăsate ici-colo – și nu puse în carte doar de dragul metaforelor – păstrînd totuși o scriitură suplă, potrivită pentru un roman polițist, în care lucrurile trebuie să se întîmple unul după altul, indiciile trebuie să apară și să dispară, iar tensiunea să existe în permanență.

Am citit versiunea în limba egleză, dar am și ediția originală, așa că am avut ocazia să probez de ce se spune că traducerea de beletristică înseamnă, de fapt, traducere și adaptare. Destule lucruri nu sînt spuse în ediția în limba engleză exact ca în original, tocmai pentru a-l ajuta pe cititorul de limbă engleză, pentru a evita notele de subsol etc. Pe de altă parte, cititorul care a vizitat Suedia și este familiar cu această țară cît să aibă habar de ce înseamnă 1000 de coroane, cît costă o cafea în Stockholm sau ce e acela Pressbyrån are parte de niște revelații mai devreme decît vor reieși din textul tradus sau, uneori, de niște nedumeriri (de pildă, pe Sveavägen, nu există chioșcuri/tarabe de ziare, dar există Pressbyrån și aia e altceva și se încadrează foarte bine în peisajul bulevardului).

Una peste alta, da, o să mai citesc romane scrise de Mikaela Bley și n-ar fi rău dacă „noua regină ale thrillerului suedezˮ ar ajunge și în portofoliul unei edituri românești.

Moarte, moarte, moarte… Bună mantră, nu?

PS I-am dat 3 stele pe Goodreads, cred că 3,5 ar fi fost mai aproape de adevăr.