Premii pentru Jørn Lier Horst și Niklas Natt och Dag

Seara trecută, la Tîrgul de carte de la Göteborg, la secțiunea de literatură polițistă, noir etc. (Crimetime) au fost acordate cîteva premii.

Niklas Natt och Dag a cîștigat Premiul Crimetime Specsavers pentru debut și Premiul Cartea anului oferit de Bonnier’s Book Clubs. Cartea care i-a adus premiile este 1793.

Vestea bună pentru cititorii români este că romanul va apărea și la noi, la Editura Litera.

Jørn Lier Horst a cîștigat Premiul pentru cel mai bun thriller nordic noir cu romanul Bunfall/Dregs.

Jørn Lier Horst este prezent pe piața românească de carte cu două romane: Casa de vacanță (2017) și Câinii de vânătoare (2018). Tehnic, cele două romane apărute la noi sînt numerele 7 și 8 din seria William Visting, iar Bunfall este cea de a 6-a carte. Să sperăm că se va traduce în curînd și în românește.

 

Reclame

Moarte, moarte, moarte… (Mikaela Bley – Lycke)

Moarte, moarte, moarte… ca o mantră, ca o incantație, sînt cuvinte pe care protagonista și le repetă pe tot parcursul cărții și pe măsură ce ne adîncim în poveste formula are din ce mai multe semnificații.

Lycke este prima carte din seria Ellen Tamm a Mikaelei Bley, una dintre (relativ) nou-apărutele scriitoare suedeze de literatură polițistă, una dintre cele cîteva numite noua regină a thrillerului suedez.

Acuma, ca să încep cu o concluzie, aș zice că de la „noua reginăˮ la „șterge pe jos cu mulți dintre ceilalți autoriˮ… e cale cam lungă. Dar care, cu ajutorul unui jurnalist entuziast de la Expressen poate fi parcursă dintr-o singură privire. Apoi, ca fandacsia să fie gata, din epitete, încurajări, vorbe de alint, cuvintele astea ajung pe site-ul autoarei, pe copertele I (sau IV) ale diverselor ediții (și cred că e momentul să spun că pe Goodreads, Lycke este prezentă cu 18 ediții).

Lycke (2015) este volumul de debut al Mikaelei Bley, fostă angajată a rețelei de televiziune TV4, acolo unde lucrează și Ellen Tamm, protagonista seriei (deci iată, scrie despre ce știi nu e numai o pagină de manual de scriere literară). I-au urmat Liv (2016) și Louise (2018). Despre Lycke ar mai fi de spus că a apărut în 2015 în Suedia în format hardcover și audio (cu 15.000 de descărcări), apoi a fost cumpărată în Germania (la licitație, cu 100.000 de euro avans), Italia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Cehia, Rusia etc.

Povestea: Lycke, o fetiță de opt ani, dispare din locul unde ar fi trebuit să joace tenis. Urmărim tribulațiile familiei (tatăl, mama, mama vitregă, bona), ancheta poliției și ancheta desfășurată de Ellen Tamm, ziaristă de investigații criminale la TV4.

Cine vrea să-i facă rău lui Lycke? Cine o iubește și cît? Cît o iubește Harald, tatăl, care are acum o altă familie, un alt copil? Cît o iubește Chloé, mama vitregă, ale cărei gînduri sînt îndreptate doar spre familia ei, adică ea, Harald și fiul lor? Cît o iubește Mona, care are grijă de ea, de fapt? Dar Hellena, mama care trebuie să facă față singură problemelor pe care le ridică creșterea unui copil? Toate astea sînt puse în balanță continuu de Mikaela Bley, odată cu amintirile lui Ellen, care evocă din nou relațiile dintre părinți și copii, provocînd des, destul de des, întrebarea: oare toți oamenii merită să aibă copii? Oare toți părinții merită copiii pe care îi au?

Povestea care împletește cele două anchete (a poliției și cea jurnalistică) cu fîșiile de pînză colorate (am numit poveștile personajelor) e dusă cu grijă, cu pricepere, cu atenție la detalii. Autoarea are grijă să aflăm multe amănunte despre viețile membrilor familei și despre relațiile dintre ei, despre trecutul sumbru, cu destule lucruri ascunse, al jurnalistei, despre relația lui Ellen cu sursa ei din Poliție, despre relațiile amoroase ale lui Ellen, despre relațiile lui Ellen cu membrii redacției – apar aici cîteva lucruri care-i separă pe oameni în societatea suedeză, că una e să stai în Nacka, de pildă, și alta e să ai un apartament pe Skeppsbron, în buricul tîrgului, în Gamla stan, lîngă Palatul Regal, ca să nu mai vorbim de cazul în care cineva are un tată al cărui nume de familie este von Blaten.

Poveste este bine condusă, amănuntele apar pe parcurs, apoi apar explicațiile… unele explicații. Căci de multe ori parcă a trecut un Cehov prin cadru, a scăpat traista cu pistoale pe jos și totuși, pînă la urmă, nimeni nu a mai tras cu ele. Cu destule dintre ele.

Și mai e ceva: am avut mereu impresia că am în față o ciorbă de clișee. A fost foarte puternică senzația că în cartea asta s-au adunat toate clișeele polițisto-sudezo-nordice, plus că tot timpul mi-a fost teamă (dar eram și curios, în același timp, dacă Bley va conștientiza asta și va face ceva să depășească situația) de asocierea/competiția dintre Annika Bengtzon, eroina cărților Lizei Marklund, și Ellen Tamm, ambele jurnaliste de investigații criminale, ambele cu probeme personale… Dar aici Bley cîștigă o bilă albă pentru că problemele personale ale eroinei ei sînt de cu totul altă natură – nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e suficient ca paralela între cele două personaje să nu-și mai găsească justificarea.

Spre final, pe măsură ce lucrurile se descîlceau, îmi ziceam că s-a descurcat bine, chiar a făcut o treabă bună Mikaela Bley cu cartea asta. Ba chiar are cîteva pasaje pe care le-aș cita, pentru că sînt foarte bine scrise, foarte bine puse în structura romanului, dar e o carte polițistă, aici poate mai mult decît oriunde ar trebui să ne ferim de dezvăluiri… Sînt sigur că dacă veți citi cartea (fie în edițiile străine, fie – de ce nu? – în limba română, dacă cei care publică literatură polițistă vor considera că merită aduse în România și cărțile Mikaelei Bley) le veți găsi și aprecia. Așa cum veți aprecia, sper, calitățile literare ale romanului, cu metafore lăsate ici-colo – și nu puse în carte doar de dragul metaforelor – păstrînd totuși o scriitură suplă, potrivită pentru un roman polițist, în care lucrurile trebuie să se întîmple unul după altul, indiciile trebuie să apară și să dispară, iar tensiunea să existe în permanență.

Am citit versiunea în limba egleză, dar am și ediția originală, așa că am avut ocazia să probez de ce se spune că traducerea de beletristică înseamnă, de fapt, traducere și adaptare. Destule lucruri nu sînt spuse în ediția în limba engleză exact ca în original, tocmai pentru a-l ajuta pe cititorul de limbă engleză, pentru a evita notele de subsol etc. Pe de altă parte, cititorul care a vizitat Suedia și este familiar cu această țară cît să aibă habar de ce înseamnă 1000 de coroane, cît costă o cafea în Stockholm sau ce e acela Pressbyrån are parte de niște revelații mai devreme decît vor reieși din textul tradus sau, uneori, de niște nedumeriri (de pildă, pe Sveavägen, nu există chioșcuri/tarabe de ziare, dar există Pressbyrån și aia e altceva și se încadrează foarte bine în peisajul bulevardului).

Una peste alta, da, o să mai citesc romane scrise de Mikaela Bley și n-ar fi rău dacă „noua regină ale thrillerului suedezˮ ar ajunge și în portofoliul unei edituri românești.

Moarte, moarte, moarte… Bună mantră, nu?

PS I-am dat 3 stele pe Goodreads, cred că 3,5 ar fi fost mai aproape de adevăr.

Petra Hammesfahr și păcătoșii

Nu știu dacă CEL MAI, dar, în orice caz, unul dintre cele mai faine seriale pe care le-am văzut anul trecut a fost THE SINNER. Serial american, cu o poveste adaptată după romanul Die Sünderin, de Petra Hammesfahr.

Excelent serial!

Sezonul doi e OK. Nu mai am senzația de dat pe spate pe care mi-a produs-o primul sezon, dar e OK. Mi-a fost teamă, la un momenta dat, că dă cu clișeele peste noi și ne face compot. N-a fost așa, s-a descurcat.

Una peste alta (mai am 3 episoade de văzut, le-oi vedea pe măsură ce se difuzează), am rămas cu numele Petrei Hammesfahr.

Am început ediția în limba engleză a cărții după care s-a făcut primul sezon și nu mi-a părut că e chiar-chiar ca serialul. Nu știu cum o fi ediția germană. Trebuie să reiau lectura, chiar sînt curios cum scrie nemțoaica.

Sezonul doi se pare că nu este după o carte anume, dar Hammesfahr face parte din echipa de scenariști care a preluat doar polițistul, personajul lui Bil Pullman, și au venit cu o poveste nouă.

Un cuplu împreună cu fiul lor de 13 ani, aflați în drum spre Cascada Niagara, rămîn cu mașina în drum. Ajung la un motel, se cazează, iar dimineața cei doi adulți sînt găsiți morți. Pînă la urmă singurul suspect este copilul. De caz se ocupă o tînără polițistă, care îl cheamă în ajutor pe Harry Ambrose (polițistul din primul sezon), originar din mica localitate și, în plus, vechi prieten al tatălui ei. Momentul în care m-am temut pentru poveste a fost cel în care apare o comunitate condusă de un guru cu idei ciudate (evident!),  care sălășluiește pe un teren în apropierea orașului. În fine, povestea nu-ți mai taie răsuflarea ca în primul sezon. Dar tot sînt curios să aflu și ultimele amănunte.

Oricum, sper ca una dintre editurile care publică traduceri polițiste să ceară măcar la lectură Die Sünderin (The Sinner).

Amănunt: am descoperit că a apărut totuși un roman de Petra Hammesfar în România: Taina Liniştitului domn Genardy (Trei, 2005) – Der stille Her Genardy. 🙂

Citesc: Marked for Life, de Emelie Schepp

După Mikaela Bley, vine la rînd altă nouă regină a nordic noirului sudez: Emelie Schepp.

Și încep cu începutul, adică cu prima carte din seria Jana Berzelius, Märkta för livet (2014) – ediția în limba engleză a apărut în 2016: Marked for Life. Am mai citit vreo 80 de pagini cîndva și m-am oprit din nu știu ce motiv. Sper ca de data asta s-o duc pînă la capăt.

Seria are pînă în prezent patru titluri, dintre care trei publicate și în limba engleză (al treila a apărut pe 19 iunie).

 

A! Și revin la Crime&Cafele. De multe ori primele idei sînt cele mai bune. 🙂

Așa că am adus aici însemnarea despre nominalizările la IceIcepick Award 2018.

Icepick Award 2018 – nominalizări

Icepick Award este numele sub care străinii cunosc premiul pentru cea mai bună carte polițistă tradusă în Islanda.

Premiul a fost fondat de Festivalul de Literatură Polițistă Iceland Noir, Asociația Traducătorilor și Interpreților din Islanda și Asociația Scriitorilor de Literatură Polițistă din Islanda. Prima ediție a avut loc în 2013. Premiul din acest an va fi decernat la Festivalul Iceland Noir, care va avea loc la Reykjavik în perioada 16 – 18 noiembrie.

Cîștigătorii edițiilor precedente sînt: Joël Dicker, Jo Nesbø, Marion Pauw și Ann Cleeves.

Cărțile nominalizate în acest an:

A.J. Finn – Konan í glugganum / Traducător: Friðrika Benónýsdóttir (titlul original: The Woman in the Window; ediția în limba română: Femeia de la fereastră, Litera, 2018)

Jo Nesbø – Sonurrin/ Traducătorul: Bjarni Gunnarsson (titlul original: Sønnen; ediția în limba română: Fiul, Trei, 2018)

Dolores Redondo – Ósýnilegi verndarinn / Traducător: Sigrún Ástríður Eiríksdóttir (titlul original: El guardián Invisible; în limba engleză: The Invisible Guardian)

Iain Reid – Ég er að spá í að slútta þessu / Traducător: Árni Óskarsson (titlul în limba engleză: I’m Thinking of Ending Things)

Leila Slimani – Barnagæla / Traducător: Friðrik Rafnsson (titlul în limba engleză: Lullaby sau The Perfect Nanny; ediția în limba română: Cîntec lin, Pandora M, 2017)

După cum se vede în imaginile de mai sus, nu stăm chiar rău cu publicarea cărților care fac valuri în Europa: trei din cinci au fost publicate și în România.

(sursa: Barry Forshaw, în www.crimetime.co.uk)

Springfloden sezonul 2

Springfloden, Spring Tide, Flux – cum vrem să-i zicem. Un serial scris de scenariștii mei preferați: Cilla & Rolf Börjlind. Un serial care mi-a plăcut foarte mult, un serial cu implicații mult mai largi în social decît ne așteptăm de la un serial polițist.

Nu știu ce mi-a plăcut mai mult: povestea, scenariul, Julia Ragnarsson, Stockholmul?

Aflu acum cu bucurie că Tom Stilton și Olivia Rönning se întorc. Pe 16 septembrie se va difuza primul episod din sezonul 2, sezon scris tot de Cilla și Rolf Börjlind, după cel de-al doilea roman al unei serii care are, pînă acum, cinci romane. Să mai zic că în al patrulea roman cei doi polițiști suedezi ajung la București? 🙂

Poate se gîndește cineva să le traducă în română cărțile…

Această prezentare necesită JavaScript.

În limba engleză au apărut doar două:

 

 

Ninge peste Karlaplan

Camilla Grebe – Gheața de sub picioarele ei
Traducere din limba engleză de Andrei Dósa
Editura Trei, 2017, colecția Fiction Connection

Autoarea
Camilla Grebe, născută în Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968, este la primul roman pe cont propriu. Pînă acum a mai publicat cinci romane în seria Siri Bergman, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul Ar fi putut fi Paradisul, în traducerea lui Doru Mareș), și trei romane în seria Moskva Noir, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul. Gheața de sub picioarele ei (Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa) este primul roman dintr-o serie (Flickorna och mörkret – Fete în întuneric) care numără deja două apariții cu un enorm succes de public și de critică și care au poziționat-o pe Camilla Grebe în vîrful ierarhiei autorilor suedezi de romane polițiste. Al doilea roman al seriei, Hudshuret (2017, în curs de apariție în limba engleză cu titlul Diary from My Disappearance) i-a adus autoarei premiul pentru cel mai bun roman din 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste. Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului Gheața de sub picioarele ei au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea
Într-o casă dintr-o suburbie din sudul Stockholmului este găsit un cadavrul unei femei decapitate, cu capul stînd alături. Aranjamentul readuce în atenția poliției cu un caz vechi de zece ani, în care cadavrul era al unui bărbat, caz rămas nerezolvat. Proprietarul casei în care s-a găsit cadavrul, Jesper Orre, manager al unui lanț de magazine de haine, este dat dispărut. Apar în scenă polițiștii care au fost implicați în cazul din urmă cu zece ani, Peter Lindgren și Manfred Olsson, ba chiar și psihologul Hanne Lagerlind-Schön, care a colaborat cu ei la acel caz, cîteva iubite ale lui Orre, angajați ai lui, familiile celor din echipa de anchetă, Suedia, Stockholmul și suedezii – ca în orice nordic noir care se respectă. Jesper Orre devine principalul suspect și începe cursa care trebuie să se încheie cu prinderea criminalului.

Cartea
Camilla Grebe a ales să-și deruleze povestea urmărind-o din trei puncte de vedere, cele trei relatări la persoana I avîndu-i ca protagoniști pe Peter, Hanne și Emma, o vînzătoare la unul dintre magazinele lui Orre.

Peter Lindgren este un polițist cam neglijent cu propria-i persoană și poartă cu el, ca pe o boală cronică, existența unei foste familii în care nu se implică deloc: o soție cu care nu are nimic în comun, un copil pe care nu și l-a dorit. El povestește despre anchetă și despre relația cu Hanne, o relație din care s-a sustras, în mod laș, în urmă cu zece ani. Hanne, profiler reactivat datorită similarității cazurilor, povestește despre implicarea ei în caz, despre demența timpurie cu care se luptă, despre relația cu soțul ei Owe, mai în vîrstă decît ea cu vreo zece ani, dar și despre vechea relație cu polițistul Peter Lindgren, care este mai tînăr decît ea cu vreo zece ani. Al treilea punct de vedere este al Emmei Bohman, care ne povestește despre relația ei amoroasă cu Jesper, despre mama ei, despre un fost profesor care a abuzat-o pe cînd ea avea 15 ani și, în general, despre cum e viața unei vînzătoare între așteptări și realitate.

Gheața de sub picioarele ei se adaugă celorlalte romane nordice care au cucerit cititorii din toată lumea prin tușa umană, prin apropierea de personaje, de problemele lor de zi cu zi, prin fresca unei societăți spre care toată lumea se uită cu jind, dar care are și ea problemele ei, de la lunile în care se înserează la orele amiezii, de la ploaia și burnița prezente mare parte din an la felul în care aceste date geografice influențează comportamentul oamenilor și la impactul imigranților cu noua lor țară și problemele lor de adaptare la noua societate, dar și invers.

Camilla Grebe își cucerește cititorii prin frumusețea frazelor, prin finețea observațiilor și printr-o profundă sondare a psihicului uman, prin capacitatea (talentul?) de a găsi acolo, în adîncul personajelor ei, amănuntele relevante pentru viețile și destinele acestora. Poate a ajutat la asta și decizia tehnică de a spune toate cele trei povești la persoana I. Pînă la urmă, literatura nu e numai despre talent, ci și despre tehnică, despre știința expunerii.

Pe cît de plăcut impresionat am fost de reușitele Camillei Grebe, pe atît de frustrantă a fost pentru mine lectura traducerii, repet, din limba engleză. Îmi dau seama că nu se pot traduce toate cărțile nordice din limbile originale, că piața românească de carte e prea mică pentru a acoperi efortul finaciar. Știu și că traducătorii nu sînt plătiți gozav (și nu, nu fac greșeala de a compara tarifele de traducere aplicate la noi cu cele din vestul Europei – în fond, toate retribuțiile sînt la noi de 5 – 7 – 10 ori mai mici). Dar traducerea aceasta mi-a părut grăbită, neglijentă, făcută fără prea mare tragere de inimă, fără efort și nu știu dacă motivul este „sîntem plătiți prost, muncim prostˮ sau pur și simplu atît poate omul. Nici redactorul n-a fost vreun campion, dar nu știu cît la sută din trăsnăile traducătorului reprezintă cele cîteva zeci de probleme care mi-au întrerupt lectura. Și nu, nu e nici o neconcordanță între impresia foarte bună pe care mi-a lăsat-o scriitura Camillei Grebe și nerealizările traducerii în limba română după traducerea în limba engleză, pentru că în destule locuri versiunea românească sună chiar bine și îi face un serviciu autoarei. Mă întreb însă cum ar fi sunat ediția în limba română dacă ar fi fost tradusă din sudeză. La extrema cealaltă, nu pot ignora întrebarea: cum ar fi fost dacă s-ar fi tradus după ediția în limba estonă, sau turcă, sau cehă, sau rusă…?

Ca să pun un titlu acestui articol am împrumutat o propoziție din carte, pentru că mi-a părut foarte poetică, așa cum, probabil, le-a părut și americanilor de la Ballantine Books expresia găsită în motto-ul romanului atunci cînd i-au schimbat titlul (cel original, Älskaren från huvudkontoret, e mult mai prozaic, Iubitul de la sediul central, și aici cred că Editura Trei a fost inspirată cînd l-a preferat pe cel american).

(articol publicat în Observator cultural, nr. 905, 12 ianuarie 2018, la rubrica Mistere, fantezii, sefeuri)

Mikaela Bley – Lycke

Ce citim noi acum? Răspunsul corect ar fi Resurrection Bay, de Emma Viskic (nominalizare la premiul Gold Dagger 2018, acordat de Crime Writers’ Association). Numai că ieri am hotărît să las în stand by australianca și să mai citesc ceva despre Stockholm, mai ales că, în ultima vreme, e cam înghesuială de noi regine ale nordic noirului suedez. 🙂

Așa că, la întrebarea Ce citim noi acum? răspunsul corect din acest moment este: Lycke, de Mikaela Bley. Ediția în limba engleză, dar stau cu ediția suedeză pe masă. Și cu harta Stockholmului… Ca să înțeleg mai bine.

Ce să înțeleg mai bine? Păi, de pildă, asta: Ellen Tamm merge pe Sveavägen și se oprește la un newsstand să ia cafea. Și  mă întreb eu: ce naiba e aia newsstand? Că n-am văzut nici tarabe, nici chioșcuri (cu atît mai puțin pe Sveavägen, o stradă cam dichisită…). Unde mai pui că ia două cafele și un redbull. Mă uit în original și văd Pressbyrån. Ei, așa da! Știu despre ce-i vorba. Pressbyrån e un lanț de magazine în care găsești ziare, reviste, cărți, apă, răcoritoare, sandvișuri… poți plăti acolo și abonamente la transportul în comun chiar.

A două problemă: eu cred că în urma traducerii, cititorul versiunii traduse trebuie să știe tot ce știe și cititorul versiunii originale. De aceea traducătorii (uneori și redactorii, dacă traducătorii nu-au considerat necesar) folosesc notele de subsol. În cazul ăsta, Ellen plătește – cash! de cînd plătesc suedezii cash?! – cu patru bancnote de 1000 de coroane. Măi, să fie! 4000 de coroane? Pentru ceva ce costă o sută și ceva? OK, deci e o plată destinată sursei ei din Poliție (Ellen e reporter la TV4). Ei, dacă nu știi cît costă o cafea în Suedia, nu te prinzi la momentul ăsta de plată, de ce a ținut ea să cumpere cafea de la acel Pressbyrån… unde vînzătoarea a mai și strîmbat din nas cînd i-a pus ea în palmă cele 4000 de coroane. Despre asta e acuratețea traducerii și înțelegerea unei cărți citite într-o altă limbă decît cea în care a fost scrisă. Și pentru publicul respectiv.

Dacă scriem cărți pentru cititorii români le scriem într-un fel. Dacă le scriem pentru a fi traduse le scriem în alt fel.

Exemplu: „Gîtul din Teiˮ, povestea mea din antologia Noir de București, are vreo 64.000 de semne. Într-o variantă pentru traducere în limba engleză, povestea avea doar 48.000 de semne, pentru că scosesem toate elementele prea locale, pentru care ar fi trebuit puse note de subsol ca să poată fi înțelese (dacă ar fi fost).

Ruth Ware 2 în 1

Am cumpărat volumul lui Ruth Ware (Într-o pădure întunecată, Trei, 2017, traducere din limba engleză de Laurențiu Dulman) după ce am văzut numele autoarei pe lista scriitorilor invitați la FILIT 2017. Apoi Ruth Ware a dispărut din listă, dar cartea ei a rămas.

Cîteva prietene de liceu se întîlnesc la petrecerea burlăcițelor (sună groaznic, dar asta e!) organizată cu ocazia apropiatei căsătorii a uneia dintre ele, lucru expus sub forma unei narațiuni plicticoase, scrise de o bloggeriță fără mari veleități literare, despre tribulațiile unor adolescente întîrziate, personaje pe care le cunoaștem din filmele americane: fata populară (Claire, cea care se mărită), prietena care-i îndeplinește toate dorințele, chiar și pe cele neexprimate, și care scoate toate castanele din toate focurile pentru ea (Flo), prietena care-i ia locul atît pe scenă, cît și în inima colegului foarte popular și el, minunea liceului, idolul fetelor (Nora, scriitoare de romane polițiste, personajul principal al cărții), prietenele care erau și ele pe-acolo, pentru că nici una din primele trei n-ar exista dacă n-ar fi și anonimele doar-prietene: Nina – medic, prietenă cu toată lumea, dar, în același timp, distantă față de toți și Melanie – tînăra mamă care nu poate trăi fără copilul ei; a, și să nu uităm masculul invitat, evident (?) gay. Poate, pentru americani, toată povestea asta cu liceeni o fi însemnînd ceva, dar pentru cei din afara Statelor Unite… nu știu, zău! Poate pentru publicul tînăr, devorator de Amurguri… dar nu cred că ăsta e publicul-țintă pe care l-au avut în vedere autoarea și editurile din peste 40 de țări (62 de ediții în doi ani, după Goodreads) – în limba engleză cartea a fost publicată de Scout Press (Simon & Schuster) în Statele Unite și de Vintage Books (Penguin Random House) în Marea Britanie. Sau să fi fost urmărit publicul care citea cărțile lui Staphenie Meyer în urmă cu zece ani?

În fine, cum ziceam: prima parte e banală, e plicticoasă și aflăm din ea că o poveste de amor din vremea liceului s-a sfîrșit prost. Aproape uităm cele cîteva – scurte, foarte scurte – capitole în care o vedem pe Nora, după noaptea fatală, punîndu-și întrebări, începînd cu Ce s-a întîmplat? Ce-am făcut? încă din primul capitol.

Trebuie să trecem de capitolul 20 pentru ca Ruth Ware să-și lepede haina pe care a purtat-o aproape 200 de pagini și să se pună pe scris. Avem dintr-odată o narațiune alertă, cu piste false, cu răsturnări de situație, după toate canoanele romanelor polițiste, cu multă psihologie, autoarea realizînd o construcție rotundă bazată pe elemente înșirate de-a lungul întregii cărți și folosind inteligent faptul că eroina principală este scriitoare de romane polițiste. Pentru că, pe lîngă ancheta oficială a poliției, în salonul de spital, în mintea Norei, se declanșează propria anchetă, ea fiind prima interesată să afle ce anume s-a petrecut la Casa de Sticlă, în mijlocul acelei păduri întunecate.

„Creierul nu-și amintește bine. Spune povești. Se străduiește să umple golurile și implantează ca amintiri ficțiunile pe care le plăsmuiește.

Trebuie să încerc să-mi amintesc faptele.

Dar nu știu dacă ce-mi amintesc e ce s-a întîmplat sau ce vreau să se fi întîmplat. Sînt scriitoare. Sînt o mincinoasă profesionistă.ˮ

Și cred că de aici, de la capitolul 21 începe adevărata carte a lui Ruth Ware. Restul e… o nouă punere în scenă a unei povești pe care a scris-o cîndva Agatha Christie și i-a pus Zece negri mititei.

Sînt curios ce vor face scenariștii de la Hollywood din cartea asta, drepturile pentru film fiind vîndute celor de la New Line Cinema, în rolul Norei fiind deja aleasă Reese Witherspoon. Vor face un thriller sau un film cu fete de 30 de ani? Bănuiala mea (și speranța!) e că vor ști să folosească povestea lui Ruth Ware pentru a face un film de suspans de la prima secvență pînă la ultima. Că material este.

Mi-a plăcut traducerea lui Laurențiu Dulman (deși la un moment dat s-a încurcat în detectiv sergent și inspector), a curs bine, fluent, colorată cît trebuie.

(articol publicat în Observator cultural, nr. 897, 10 noiembrie 2017, la rubrica Mistere, fantezii, sefeuri)

Stilul Teodora Matei

Teodora Matei – În mintea comisarului
Editura Tritonic, 2017, colecția Mystery&Thriller, 148 pagini
Preț: 29 lei

Aflată la a șasea carte cu numele ei pe copertă (toate apărute în ultimii doi ani), Teodora Matei dovedește și cu această nouă apariție că se simte bine printre cuvinte orice domeniu ar aborda, de la science-fiction la fantasy și de la romanul de dragoste la romanul polițist, așa cum se simte bine atît în proza scurtă, cît și în roman.

În mintea comisarului ne duce cu adevărat în mintea comisarului Anton Iordan, care, după un accident în urma căruia rămîne cu o amnezie parțială, participă la un experiment menit să-i recupereze memoria. Împreună cu inspectorul-șef Sorin Matache, comisarul a fost detașat cîteva luni la Ploiești, unde au avut de rezolvat mai multe cazuri. Exact perioada asta nu și-o mai amintește Iordan. Experimentul a fost pus la cale de Dan, prietentul lui cu care juca bridge în facultate, editor în prezentul narațiunii. Acesta a convocat cîțiva scriitori care, după poveștile lui Matache, au scris cîteva povestiri. Ideea era ca lectura lor să-i redea memoria comisarului. Dacă experimentul a reușit sau nu, va trebui să citiți cartea ca să aflați.

Ce pot să mai povestesc eu e că romanul Teodorei Matei conține patru povestiri polițiste bine construite, bine împănate cu acțiune, suspans și personaje.

O bătrînă este găsită moartă în apartamentul ei și în vecini a avut loc o spargere. Au cele două evenimente vreo legătură? Sînt implicate rudele bătrînei? Sau toate aceste amănunte nu sînt decît jocul autoarei cu mintea cititorului, deznodămîntul fiind cu totul și cu totul neprevăzut?

Într-un alt bloc din Ploiești un bărbat moare din cauza unei defecțiuni la conducta de gaz. Aflăm că este vorba despre un Casanova de Cîmpina și povestea lui e mult mai complicată și, în același timp, mult mai simplă decît pare.

Un băiat este răpit și fratele lui, aflat într-o situație specială, intervine în anchetă mai mult decît ne-am fi așteptat, ba chiar mai mult decît s-ar fi așteptat cei doi polițiști.

Și, în fine, o tînără cade pradă unei rețele care se ocupă cu traficul de carne vie, dar și dorințelor unei femei care de mult își pierduse atracția față de bărbați.

Sînt patru povești cu personaje foarte diferite între ele, venind din mahalaua Ploieștiului, dar și din blocurile obișnuite, fără a ocoli zona oamenilor de afaceri. Teodora Matei oferă prin poveștile ei un portret al Ploieștiului și al oamenilor lui, cam așa cum făcea Petru Berteanu în romanul lui premiat în Franța, Cumsecade. Pentru că locurile nu trăiesc prin cădiri, orașele nu sînt alcătuite din ziduri, ci din oameni. Iar autoarea noastră, ca toți scriitorii care au înțeles despre ce e vorba în trebușoara asta cu literatura, vorbește în primul rînd despre oameni, oamenii sînt cei care ne rămîn în minte după ce am ajuns la finalul cărții și am pus-o la loc în bibliotecă.

Felul în care se îmbracă, felul în care vorbesc, gîndurile lor, sentimentele lor, dorințele, pasiunile, țelurile lor în viață – toate astea sînt minuțios relevate, punînd carne pe personaje, dîndu-le viață, consistență.

Literatura Teodorei Matei, așa cum o știm, de fapt, din toate scrierile ei, este despre oameni, omul este principalul motiv pentru care scrie Teodora Matei și pe care vrea să-l deslușească într-o încercare perpetuă de a-l defini, de a-i descoperi noi și noi fațete.

Iar aici, în romanul polițist, Teodora Matei se desfășoară în deplinătatea calităților ei, impunîndu-se, zic eu, alături de la fel de proaspăt-venitul în zona de mystery&thriller, vorbesc acum despre Lucian-Dragoș Bogdan, drept unul dintre numele care va duce misterele românești în Europa și în lume. De ce? Pentru că Teodora Matei scrie foarte bine, pentru că are ce scrie, pentru că-i iese ceea ce scrie și pentru că, nu în ultimul rînd, poate chiar în primul, are ceva foarte specific românesc. Și probabil ăsta va fi ingredientul cu care autorii români de mystery&thriller vor cuceri – dacă o vor face – Europa cititoare.

Știu că am spus vorbe cam mari, dar o urmăresc pe Teodora Matei de ceva vreme, încă dinainte de a publica prima carte, și îmi pare a avea una dintre cele mai impetuoase cariere din această zonă literară, îmi pare că scrie din ce în ce mai bine și fiecare carte a ei adaugă ceva celorlalte.

Pentru mine, pariul Teodora Matei este deja cîștigat, „stilul Teodora Mateiˮ, despre care se vorbește pe coperta a patra, există deja și sînt convins că se va individualiza cu fiecare carte nou apărută.

După șase cărți nu mai pot să-i urez Teodorei Matei succes în carieră, pot doar să mă bucur de fiecare dată cînd aud că a publicat încă o carte și să fac în așa fel încît s-o citesc cît mai repede.

(articol publicat pe blogul BookReport, 25 iulie 2017)