Citesc: Marked for Life, de Emelie Schepp

După Mikaela Bley, vine la rînd altă nouă regină a nordic noirului sudez: Emelie Schepp.

Și încep cu începutul, adică cu prima carte din seria Jana Berzelius, Märkta för livet (2014) – ediția în limba engleză a apărut în 2016: Marked for Life. Am mai citit vreo 80 de pagini cîndva și m-am oprit din nu știu ce motiv. Sper ca de data asta s-o duc pînă la capăt.

Seria are pînă în prezent patru titluri, dintre care trei publicate și în limba engleză (al treila a apărut pe 19 iunie).

 

A! Și revin la Crime&Cafele. De multe ori primele idei sînt cele mai bune. 🙂

Așa că am adus aici însemnarea despre nominalizările la IceIcepick Award 2018.

Icepick Award 2018 – nominalizări

Icepick Award este numele sub care străinii cunosc premiul pentru cea mai bună carte polițistă tradusă în Islanda.

Premiul a fost fondat de Festivalul de Literatură Polițistă Iceland Noir, Asociația Traducătorilor și Interpreților din Islanda și Asociația Scriitorilor de Literatură Polițistă din Islanda. Prima ediție a avut loc în 2013. Premiul din acest an va fi decernat la Festivalul Iceland Noir, care va avea loc la Reykjavik în perioada 16 – 18 noiembrie.

Cîștigătorii edițiilor precedente sînt: Joël Dicker, Jo Nesbø, Marion Pauw și Ann Cleeves.

Cărțile nominalizate în acest an:

A.J. Finn – Konan í glugganum / Traducător: Friðrika Benónýsdóttir (titlul original: The Woman in the Window; ediția în limba română: Femeia de la fereastră, Litera, 2018)

Jo Nesbø – Sonurrin/ Traducătorul: Bjarni Gunnarsson (titlul original: Sønnen; ediția în limba română: Fiul, Trei, 2018)

Dolores Redondo – Ósýnilegi verndarinn / Traducător: Sigrún Ástríður Eiríksdóttir (titlul original: El guardián Invisible; în limba engleză: The Invisible Guardian)

Iain Reid – Ég er að spá í að slútta þessu / Traducător: Árni Óskarsson (titlul în limba engleză: I’m Thinking of Ending Things)

Leila Slimani – Barnagæla / Traducător: Friðrik Rafnsson (titlul în limba engleză: Lullaby sau The Perfect Nanny; ediția în limba română: Cîntec lin, Pandora M, 2017)

După cum se vede în imaginile de mai sus, nu stăm chiar rău cu publicarea cărților care fac valuri în Europa: trei din cinci au fost publicate și în România.

(sursa: Barry Forshaw, în www.crimetime.co.uk)

Springfloden sezonul 2

Springfloden, Spring Tide, Flux – cum vrem să-i zicem. Un serial scris de scenariștii mei preferați: Cilla & Rolf Börjlind. Un serial care mi-a plăcut foarte mult, un serial cu implicații mult mai largi în social decît ne așteptăm de la un serial polițist.

Nu știu ce mi-a plăcut mai mult: povestea, scenariul, Julia Ragnarsson, Stockholmul?

Aflu acum cu bucurie că Tom Stilton și Olivia Rönning se întorc. Pe 16 septembrie se va difuza primul episod din sezonul 2, sezon scris tot de Cilla și Rolf Börjlind, după cel de-al doilea roman al unei serii care are, pînă acum, cinci romane. Să mai zic că în al patrulea roman cei doi polițiști suedezi ajung la București? 🙂

Poate se gîndește cineva să le traducă în română cărțile…

Această prezentare necesită JavaScript.

În limba engleză au apărut doar două:

 

 

Ninge peste Karlaplan

Camilla Grebe – Gheața de sub picioarele ei
Traducere din limba engleză de Andrei Dósa
Editura Trei, 2017, colecția Fiction Connection

Autoarea
Camilla Grebe, născută în Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968, este la primul roman pe cont propriu. Pînă acum a mai publicat cinci romane în seria Siri Bergman, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul Ar fi putut fi Paradisul, în traducerea lui Doru Mareș), și trei romane în seria Moskva Noir, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul. Gheața de sub picioarele ei (Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa) este primul roman dintr-o serie (Flickorna och mörkret – Fete în întuneric) care numără deja două apariții cu un enorm succes de public și de critică și care au poziționat-o pe Camilla Grebe în vîrful ierarhiei autorilor suedezi de romane polițiste. Al doilea roman al seriei, Hudshuret (2017, în curs de apariție în limba engleză cu titlul Diary from My Disappearance) i-a adus autoarei premiul pentru cel mai bun roman din 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste. Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului Gheața de sub picioarele ei au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea
Într-o casă dintr-o suburbie din sudul Stockholmului este găsit un cadavrul unei femei decapitate, cu capul stînd alături. Aranjamentul readuce în atenția poliției cu un caz vechi de zece ani, în care cadavrul era al unui bărbat, caz rămas nerezolvat. Proprietarul casei în care s-a găsit cadavrul, Jesper Orre, manager al unui lanț de magazine de haine, este dat dispărut. Apar în scenă polițiștii care au fost implicați în cazul din urmă cu zece ani, Peter Lindgren și Manfred Olsson, ba chiar și psihologul Hanne Lagerlind-Schön, care a colaborat cu ei la acel caz, cîteva iubite ale lui Orre, angajați ai lui, familiile celor din echipa de anchetă, Suedia, Stockholmul și suedezii – ca în orice nordic noir care se respectă. Jesper Orre devine principalul suspect și începe cursa care trebuie să se încheie cu prinderea criminalului.

Cartea
Camilla Grebe a ales să-și deruleze povestea urmărind-o din trei puncte de vedere, cele trei relatări la persoana I avîndu-i ca protagoniști pe Peter, Hanne și Emma, o vînzătoare la unul dintre magazinele lui Orre.

Peter Lindgren este un polițist cam neglijent cu propria-i persoană și poartă cu el, ca pe o boală cronică, existența unei foste familii în care nu se implică deloc: o soție cu care nu are nimic în comun, un copil pe care nu și l-a dorit. El povestește despre anchetă și despre relația cu Hanne, o relație din care s-a sustras, în mod laș, în urmă cu zece ani. Hanne, profiler reactivat datorită similarității cazurilor, povestește despre implicarea ei în caz, despre demența timpurie cu care se luptă, despre relația cu soțul ei Owe, mai în vîrstă decît ea cu vreo zece ani, dar și despre vechea relație cu polițistul Peter Lindgren, care este mai tînăr decît ea cu vreo zece ani. Al treilea punct de vedere este al Emmei Bohman, care ne povestește despre relația ei amoroasă cu Jesper, despre mama ei, despre un fost profesor care a abuzat-o pe cînd ea avea 15 ani și, în general, despre cum e viața unei vînzătoare între așteptări și realitate.

Gheața de sub picioarele ei se adaugă celorlalte romane nordice care au cucerit cititorii din toată lumea prin tușa umană, prin apropierea de personaje, de problemele lor de zi cu zi, prin fresca unei societăți spre care toată lumea se uită cu jind, dar care are și ea problemele ei, de la lunile în care se înserează la orele amiezii, de la ploaia și burnița prezente mare parte din an la felul în care aceste date geografice influențează comportamentul oamenilor și la impactul imigranților cu noua lor țară și problemele lor de adaptare la noua societate, dar și invers.

Camilla Grebe își cucerește cititorii prin frumusețea frazelor, prin finețea observațiilor și printr-o profundă sondare a psihicului uman, prin capacitatea (talentul?) de a găsi acolo, în adîncul personajelor ei, amănuntele relevante pentru viețile și destinele acestora. Poate a ajutat la asta și decizia tehnică de a spune toate cele trei povești la persoana I. Pînă la urmă, literatura nu e numai despre talent, ci și despre tehnică, despre știința expunerii.

Pe cît de plăcut impresionat am fost de reușitele Camillei Grebe, pe atît de frustrantă a fost pentru mine lectura traducerii, repet, din limba engleză. Îmi dau seama că nu se pot traduce toate cărțile nordice din limbile originale, că piața românească de carte e prea mică pentru a acoperi efortul finaciar. Știu și că traducătorii nu sînt plătiți gozav (și nu, nu fac greșeala de a compara tarifele de traducere aplicate la noi cu cele din vestul Europei – în fond, toate retribuțiile sînt la noi de 5 – 7 – 10 ori mai mici). Dar traducerea aceasta mi-a părut grăbită, neglijentă, făcută fără prea mare tragere de inimă, fără efort și nu știu dacă motivul este „sîntem plătiți prost, muncim prostˮ sau pur și simplu atît poate omul. Nici redactorul n-a fost vreun campion, dar nu știu cît la sută din trăsnăile traducătorului reprezintă cele cîteva zeci de probleme care mi-au întrerupt lectura. Și nu, nu e nici o neconcordanță între impresia foarte bună pe care mi-a lăsat-o scriitura Camillei Grebe și nerealizările traducerii în limba română după traducerea în limba engleză, pentru că în destule locuri versiunea românească sună chiar bine și îi face un serviciu autoarei. Mă întreb însă cum ar fi sunat ediția în limba română dacă ar fi fost tradusă din sudeză. La extrema cealaltă, nu pot ignora întrebarea: cum ar fi fost dacă s-ar fi tradus după ediția în limba estonă, sau turcă, sau cehă, sau rusă…?

Ca să pun un titlu acestui articol am împrumutat o propoziție din carte, pentru că mi-a părut foarte poetică, așa cum, probabil, le-a părut și americanilor de la Ballantine Books expresia găsită în motto-ul romanului atunci cînd i-au schimbat titlul (cel original, Älskaren från huvudkontoret, e mult mai prozaic, Iubitul de la sediul central, și aici cred că Editura Trei a fost inspirată cînd l-a preferat pe cel american).

(articol publicat în Observator cultural, nr. 905, 12 ianuarie 2018, la rubrica Mistere, fantezii, sefeuri)

Mikaela Bley – Lycke

Ce citim noi acum? Răspunsul corect ar fi Resurrection Bay, de Emma Viskic (nominalizare la premiul Gold Dagger 2018, acordat de Crime Writers’ Association). Numai că ieri am hotărît să las în stand by australianca și să mai citesc ceva despre Stockholm, mai ales că, în ultima vreme, e cam înghesuială de noi regine ale nordic noirului suedez. 🙂

Așa că, la întrebarea Ce citim noi acum? răspunsul corect din acest moment este: Lycke, de Mikaela Bley. Ediția în limba engleză, dar stau cu ediția suedeză pe masă. Și cu harta Stockholmului… Ca să înțeleg mai bine.

Ce să înțeleg mai bine? Păi, de pildă, asta: Ellen Tamm merge pe Sveavägen și se oprește la un newsstand să ia cafea. Și  mă întreb eu: ce naiba e aia newsstand? Că n-am văzut nici tarabe, nici chioșcuri (cu atît mai puțin pe Sveavägen, o stradă cam dichisită…). Unde mai pui că ia două cafele și un redbull. Mă uit în original și văd Pressbyrån. Ei, așa da! Știu despre ce-i vorba. Pressbyrån e un lanț de magazine în care găsești ziare, reviste, cărți, apă, răcoritoare, sandvișuri… poți plăti acolo și abonamente la transportul în comun chiar.

A două problemă: eu cred că în urma traducerii, cititorul versiunii traduse trebuie să știe tot ce știe și cititorul versiunii originale. De aceea traducătorii (uneori și redactorii, dacă traducătorii nu-au considerat necesar) folosesc notele de subsol. În cazul ăsta, Ellen plătește – cash! de cînd plătesc suedezii cash?! – cu patru bancnote de 1000 de coroane. Măi, să fie! 4000 de coroane? Pentru ceva ce costă o sută și ceva? OK, deci e o plată destinată sursei ei din Poliție (Ellen e reporter la TV4). Ei, dacă nu știi cît costă o cafea în Suedia, nu te prinzi la momentul ăsta de plată, de ce a ținut ea să cumpere cafea de la acel Pressbyrån… unde vînzătoarea a mai și strîmbat din nas cînd i-a pus ea în palmă cele 4000 de coroane. Despre asta e acuratețea traducerii și înțelegerea unei cărți citite într-o altă limbă decît cea în care a fost scrisă. Și pentru publicul respectiv.

Dacă scriem cărți pentru cititorii români le scriem într-un fel. Dacă le scriem pentru a fi traduse le scriem în alt fel.

Exemplu: „Gîtul din Teiˮ, povestea mea din antologia Noir de București, are vreo 64.000 de semne. Într-o variantă pentru traducere în limba engleză, povestea avea doar 48.000 de semne, pentru că scosesem toate elementele prea locale, pentru care ar fi trebuit puse note de subsol ca să poată fi înțelese (dacă ar fi fost).

Ruth Ware 2 în 1

Am cumpărat volumul lui Ruth Ware (Într-o pădure întunecată, Trei, 2017, traducere din limba engleză de Laurențiu Dulman) după ce am văzut numele autoarei pe lista scriitorilor invitați la FILIT 2017. Apoi Ruth Ware a dispărut din listă, dar cartea ei a rămas.

Cîteva prietene de liceu se întîlnesc la petrecerea burlăcițelor (sună groaznic, dar asta e!) organizată cu ocazia apropiatei căsătorii a uneia dintre ele, lucru expus sub forma unei narațiuni plicticoase, scrise de o bloggeriță fără mari veleități literare, despre tribulațiile unor adolescente întîrziate, personaje pe care le cunoaștem din filmele americane: fata populară (Claire, cea care se mărită), prietena care-i îndeplinește toate dorințele, chiar și pe cele neexprimate, și care scoate toate castanele din toate focurile pentru ea (Flo), prietena care-i ia locul atît pe scenă, cît și în inima colegului foarte popular și el, minunea liceului, idolul fetelor (Nora, scriitoare de romane polițiste, personajul principal al cărții), prietenele care erau și ele pe-acolo, pentru că nici una din primele trei n-ar exista dacă n-ar fi și anonimele doar-prietene: Nina – medic, prietenă cu toată lumea, dar, în același timp, distantă față de toți și Melanie – tînăra mamă care nu poate trăi fără copilul ei; a, și să nu uităm masculul invitat, evident (?) gay. Poate, pentru americani, toată povestea asta cu liceeni o fi însemnînd ceva, dar pentru cei din afara Statelor Unite… nu știu, zău! Poate pentru publicul tînăr, devorator de Amurguri… dar nu cred că ăsta e publicul-țintă pe care l-au avut în vedere autoarea și editurile din peste 40 de țări (62 de ediții în doi ani, după Goodreads) – în limba engleză cartea a fost publicată de Scout Press (Simon & Schuster) în Statele Unite și de Vintage Books (Penguin Random House) în Marea Britanie. Sau să fi fost urmărit publicul care citea cărțile lui Staphenie Meyer în urmă cu zece ani?

În fine, cum ziceam: prima parte e banală, e plicticoasă și aflăm din ea că o poveste de amor din vremea liceului s-a sfîrșit prost. Aproape uităm cele cîteva – scurte, foarte scurte – capitole în care o vedem pe Nora, după noaptea fatală, punîndu-și întrebări, începînd cu Ce s-a întîmplat? Ce-am făcut? încă din primul capitol.

Trebuie să trecem de capitolul 20 pentru ca Ruth Ware să-și lepede haina pe care a purtat-o aproape 200 de pagini și să se pună pe scris. Avem dintr-odată o narațiune alertă, cu piste false, cu răsturnări de situație, după toate canoanele romanelor polițiste, cu multă psihologie, autoarea realizînd o construcție rotundă bazată pe elemente înșirate de-a lungul întregii cărți și folosind inteligent faptul că eroina principală este scriitoare de romane polițiste. Pentru că, pe lîngă ancheta oficială a poliției, în salonul de spital, în mintea Norei, se declanșează propria anchetă, ea fiind prima interesată să afle ce anume s-a petrecut la Casa de Sticlă, în mijlocul acelei păduri întunecate.

„Creierul nu-și amintește bine. Spune povești. Se străduiește să umple golurile și implantează ca amintiri ficțiunile pe care le plăsmuiește.

Trebuie să încerc să-mi amintesc faptele.

Dar nu știu dacă ce-mi amintesc e ce s-a întîmplat sau ce vreau să se fi întîmplat. Sînt scriitoare. Sînt o mincinoasă profesionistă.ˮ

Și cred că de aici, de la capitolul 21 începe adevărata carte a lui Ruth Ware. Restul e… o nouă punere în scenă a unei povești pe care a scris-o cîndva Agatha Christie și i-a pus Zece negri mititei.

Sînt curios ce vor face scenariștii de la Hollywood din cartea asta, drepturile pentru film fiind vîndute celor de la New Line Cinema, în rolul Norei fiind deja aleasă Reese Witherspoon. Vor face un thriller sau un film cu fete de 30 de ani? Bănuiala mea (și speranța!) e că vor ști să folosească povestea lui Ruth Ware pentru a face un film de suspans de la prima secvență pînă la ultima. Că material este.

Mi-a plăcut traducerea lui Laurențiu Dulman (deși la un moment dat s-a încurcat în detectiv sergent și inspector), a curs bine, fluent, colorată cît trebuie.

(articol publicat în Observator cultural, nr. 897, 10 noiembrie 2017, la rubrica Mistere, fantezii, sefeuri)

Stilul Teodora Matei

Teodora Matei – În mintea comisarului
Editura Tritonic, 2017, colecția Mystery&Thriller, 148 pagini
Preț: 29 lei

Aflată la a șasea carte cu numele ei pe copertă (toate apărute în ultimii doi ani), Teodora Matei dovedește și cu această nouă apariție că se simte bine printre cuvinte orice domeniu ar aborda, de la science-fiction la fantasy și de la romanul de dragoste la romanul polițist, așa cum se simte bine atît în proza scurtă, cît și în roman.

În mintea comisarului ne duce cu adevărat în mintea comisarului Anton Iordan, care, după un accident în urma căruia rămîne cu o amnezie parțială, participă la un experiment menit să-i recupereze memoria. Împreună cu inspectorul-șef Sorin Matache, comisarul a fost detașat cîteva luni la Ploiești, unde au avut de rezolvat mai multe cazuri. Exact perioada asta nu și-o mai amintește Iordan. Experimentul a fost pus la cale de Dan, prietentul lui cu care juca bridge în facultate, editor în prezentul narațiunii. Acesta a convocat cîțiva scriitori care, după poveștile lui Matache, au scris cîteva povestiri. Ideea era ca lectura lor să-i redea memoria comisarului. Dacă experimentul a reușit sau nu, va trebui să citiți cartea ca să aflați.

Ce pot să mai povestesc eu e că romanul Teodorei Matei conține patru povestiri polițiste bine construite, bine împănate cu acțiune, suspans și personaje.

O bătrînă este găsită moartă în apartamentul ei și în vecini a avut loc o spargere. Au cele două evenimente vreo legătură? Sînt implicate rudele bătrînei? Sau toate aceste amănunte nu sînt decît jocul autoarei cu mintea cititorului, deznodămîntul fiind cu totul și cu totul neprevăzut?

Într-un alt bloc din Ploiești un bărbat moare din cauza unei defecțiuni la conducta de gaz. Aflăm că este vorba despre un Casanova de Cîmpina și povestea lui e mult mai complicată și, în același timp, mult mai simplă decît pare.

Un băiat este răpit și fratele lui, aflat într-o situație specială, intervine în anchetă mai mult decît ne-am fi așteptat, ba chiar mai mult decît s-ar fi așteptat cei doi polițiști.

Și, în fine, o tînără cade pradă unei rețele care se ocupă cu traficul de carne vie, dar și dorințelor unei femei care de mult își pierduse atracția față de bărbați.

Sînt patru povești cu personaje foarte diferite între ele, venind din mahalaua Ploieștiului, dar și din blocurile obișnuite, fără a ocoli zona oamenilor de afaceri. Teodora Matei oferă prin poveștile ei un portret al Ploieștiului și al oamenilor lui, cam așa cum făcea Petru Berteanu în romanul lui premiat în Franța, Cumsecade. Pentru că locurile nu trăiesc prin cădiri, orașele nu sînt alcătuite din ziduri, ci din oameni. Iar autoarea noastră, ca toți scriitorii care au înțeles despre ce e vorba în trebușoara asta cu literatura, vorbește în primul rînd despre oameni, oamenii sînt cei care ne rămîn în minte după ce am ajuns la finalul cărții și am pus-o la loc în bibliotecă.

Felul în care se îmbracă, felul în care vorbesc, gîndurile lor, sentimentele lor, dorințele, pasiunile, țelurile lor în viață – toate astea sînt minuțios relevate, punînd carne pe personaje, dîndu-le viață, consistență.

Literatura Teodorei Matei, așa cum o știm, de fapt, din toate scrierile ei, este despre oameni, omul este principalul motiv pentru care scrie Teodora Matei și pe care vrea să-l deslușească într-o încercare perpetuă de a-l defini, de a-i descoperi noi și noi fațete.

Iar aici, în romanul polițist, Teodora Matei se desfășoară în deplinătatea calităților ei, impunîndu-se, zic eu, alături de la fel de proaspăt-venitul în zona de mystery&thriller, vorbesc acum despre Lucian-Dragoș Bogdan, drept unul dintre numele care va duce misterele românești în Europa și în lume. De ce? Pentru că Teodora Matei scrie foarte bine, pentru că are ce scrie, pentru că-i iese ceea ce scrie și pentru că, nu în ultimul rînd, poate chiar în primul, are ceva foarte specific românesc. Și probabil ăsta va fi ingredientul cu care autorii români de mystery&thriller vor cuceri – dacă o vor face – Europa cititoare.

Știu că am spus vorbe cam mari, dar o urmăresc pe Teodora Matei de ceva vreme, încă dinainte de a publica prima carte, și îmi pare a avea una dintre cele mai impetuoase cariere din această zonă literară, îmi pare că scrie din ce în ce mai bine și fiecare carte a ei adaugă ceva celorlalte.

Pentru mine, pariul Teodora Matei este deja cîștigat, „stilul Teodora Mateiˮ, despre care se vorbește pe coperta a patra, există deja și sînt convins că se va individualiza cu fiecare carte nou apărută.

După șase cărți nu mai pot să-i urez Teodorei Matei succes în carieră, pot doar să mă bucur de fiecare dată cînd aud că a publicat încă o carte și să fac în așa fel încît s-o citesc cît mai repede.

(articol publicat pe blogul BookReport, 25 iulie 2017)

La forêt (2017)

Am văzut ieri, într-o singură sesiune, cele 6 episoade ale serialului La forêt (2017).

Încă un serial francez care mi-a plăcut.

Plăcut mult.

Pentru că e bine făcut, pentru că nu are actori super-modele, ultra-mega-vedete și are o poveste, are niște personaje de care chiar îți pasă și de ale căror vieți devii interesat, iar interesul nu-ți rămîne în aer.

Bine, despre noul căpitan venit la jandarmeria satului din Ardeni nu prea aflăm multe. Mai sînt cîteva neglijențe în plot (cred eu), dar nu suficient de țipătoare cît să lungesc vizionarea sau, mai rău, s-o abandonez.

Povestea: o fată dispare într-o pădure de lîngă un sat din Ardeni. O jandarmeriță, mama unei prietene a dispărutei, primește un pachet cu lenjeria fetei, pe care se găsesc urme de spermă. Apoi este găsit cadavrul, cu ajutorul unei profesoare de la liceul din sat. Urmează faza cu toți bărbații din sat dau probe ADN. Victima, fata jandarmeriței și încă o colegă sînt implicate într-o poveste cam murdară, care are legătură cu crima. Din pădure apare un suspect care ar putea să fie chiar criminalul. Se creează tot felul de legături între personaje, unele mai vechi, nici măcar bănuite la început, aletele mai noi, evidențiate cu ocazia anchetei. Care este condusă de un căpitan proaspăt venit în sat, avînd și el o fată care studiază la aceași liceu cu fetele implicate în caz.

Mi-a plăcut cum sînt introduse noile personaje, cum apar pistele pe care o ia (aiurea sau nu) ancheta. Cum se adună materialul poveștii, faptele, cum se complică totul.

Da, fain serial. Îl pun alături de La Mante (2017), Le Chasseur (2010), Glacé (2016), văzute anul ăsta.

 

Noir ca pana corbului

 

Ann Cleeves – Negru de corb
Titlu original: Raven Black (2006)
Crime Scene Press, 2017, 336 pag.
Traducere din limba engleză de Raluca Ștefan
Preț: 34 lei

Cum zicea cineva, un caz de crimă se construiește pas cu pas. Poate, în acest caz, ar fi mai nimerit spus „se desconstruiește pas cu pasˮ, dacă ne situăm în punctul de vedere al anchetatorului și în momentul în care începe orice carte noirmystery sau cum li s-or mai spune cărților polițiste. Și, la o primă vedere, asta e și ceea ce impresionează în cartea lui Ann Cleeves: felul în care autoarea reface cazul luînd-o înapoi, cronologic, de la momentul descoperirii cadavrului lui Catherine, pînă la celălalt caz, mai vechi, al Catrionei, aducînd rînd pe

rînd la lumină faptele descoperite între cele două momente, umplînd spațiul dintre ele și îndreptîndu-se apoi, natural, spre o a treia bornă a poveștii.

Fără să insiste neapărat pe victime, pe (presupușii) vinovați, pe (posibilii) martori sau pe echipa investigatorilor, Ann Cleeves ne pune în fața ochilor o frescă a insulei Shetland, un loc în care toată lumea cunoaște pe toată lumea.

Revenind la cazul în discuție, bătălia se dă între localnici – care, evident, știu ei cine-i vinovatul, că nu se poate să n-o fi făcut el – și poliția locală, căreia i se adaugă o echipă de investigatori venită din Inverness. Numai că, spre

deosebire de localnici, care știu totul din prima, poliția chiar are nevoie de dovezi pentru a închide cazul.

Din această luptă cîștigă pînă la urmă cititorul, care are parte de mai multe personaje principale, de la anchetatorii Jimmy Perez – polițistul local și Ron Taylor – polițstul venit de la Inverness, pînă la Sally – prietena lui Catherine, victima de la care pornește totul, Fran – cea care a găsit cadavrul lui Catherine și mamă a micuței Cassie, care va avea și ea un rol important în toată afacerea, la Robert – liceanul frumos și cu bani, ale cărui relații atît cu Catherine, cît și cu Sally au importanța lor pentru polițiști, la alți bărbați și la alte femei de pe insulă, prinși într-o rețea de interese și relații, spre care se îndreaptă, pe rînd, bănuielile polițiștilor și ale cititorilor.

Ann Cleeves reușește să ne ducă de la un personaj la altul, să ne îndrepte spre piste care se vor dovedi a fi false pînă la finalul oarecum neașteptat, așa cum îi stă bine unui final de carte polițistă. Fără a fi spectaculoasă, fără a te bîntui multă vreme după citirea ultimei pagini, fără a produce personaje memorabile cu care să empatizezi de la prima secvență (da, personajele autoarei britanice sînt departe de cele nordice, de care am fost atras și de care m-am atașat în ultimii ani), cartea lui Ann Cleeves reușește să ofere totuși o lectură agreabilă, să te țină lipit de paginile ei, să hrănească curiozitatea cititorului pasionat de mistere.

Negru de corb (Raven Black, 2006) este prima carte din seria Shetland, cîștigătoare a Dagger Award pentru cel mai bun roman. Din această serie au apărut pînă acum în limba română Oase roșii (Red Bones, 2007) și Fulger albastru (Blue Lightning, 2010), ambele în 2017, la Crime Scene Press. Un alt roman de Ann Cleeves apărut la CSP, în 2015, este Secretele din strada Portului (Harbour Street, 2014), al șaselea din seria Vera Stanhope. Ambele serii au beneficiat de seriale: Shetland ( patru sezoane pînă acum) și Vera (șapte sezoane).

Cîteva vorbe despre traducere: m-am poticnit pe alocuri în formulări mai puțin fericite, în cuvinte nu tocmai optim alese. Fără a fi o lectură greoaie, nu dă nici satisfacții celui care caută în cărți ceva mai mult decît expresiile obișnute, de zi cu zi. Dar poate asta nu este lipsa traducerii, ci a scriiturii doamnei Cleeves.

Am să-i acord trei stele (din cinci) sau nota 7 (din 10).

Titlul meu, „Noir ca pana corbuluiˮ, face parte din categoria se non è vero, è ben trovato, pentru că romanul lui Ann Cleeves nu este noir după definiție (accentul pus pe făptaș și viața lui), ci se încadrează mai mult în ceea ce se cheamă police procedural, urmărind mai mult ancheta poliției, deși alegerea autoarei, de a se substitui mai multor puncte de vedere, face destul de grea încadrarea romanului într-o subcategorie.

(articol publicat pe blogul BookReport, 25 iunie 2017)

Fără corectitudine politică, despre crime la Stockholm

V.T. Morogan – Frumosul asasin
Editura Crime Scene Press, 2014, 288 pag.
Preț: 24 lei

Poate ar trebui început prin a spune că sub semnătura V.T. Morogan există Viorica și Teodor Morogan, români care au trăit o vreme în Canada, iar de vreo 25 de ani trăiesc în Suedia. Amîndoi sînt geologi, dar Elena-Viorica Morogan este cunoscută și ca traducătoare în limba română a unor cărți – cum altfel? – din ceea ce se cheamă nordic noir. Împreună au scris mai multe romane, care au fost publicate în România: Plăceri nevinovate (2009), Pasiuni primejdioase (2010), Memento (2011), Departamentul prostituției (2012), Frumosul asasin (2014).

Ultimul dintre ele este și primul pe care l-am citit și surpriza a fost una dintre cele mai plăcute. Pot spune că am descoperit un autor pe care mă grăbesc să-l includ în liga superioară a scriitorilor români de romane polițiste și să-mi întăresc încă o dată convingerea că avem autori din zona asta care ar trebui promovați în Europa nu numai pentru că Europa este o mare cititoare de mystery&thriller, ci și pentru că românii sînt buni la genul ăsta de literatură, lucru demonstrat pînă acum de traducerile din George Arion, E.O Chirovici, Bogdan Hrib, Bogdan Teodorescu și sper să li se alăture și alții cît de curînd.

Ceea ce face atractiv romanul soților Morogan pentru iubitorii români ai genului este povestea care aduce laolaltă români, ruși, ucraineni, englezi… și unde-i adună pe toți? În Stockholm, orașul trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, dar și locul unde se întîmplă poveștile scrise de Lars Kepler, Jens Lapidus, Liza Marklund, Kristina Ohlsson, Erik Axl Sund – ca să nu-i pomenesc decît pe cîțiva dintre cei traduși deja în limba română.

E prima dată cînd scriu despre o carte polițistă și nu știu cum să spun lucruri fără să le spun, ce se poate spune fără a dezvălui nimic din ceea ce este important în aflarea acelui cine?, de ce? sau cum? care este cheia oricărui roman de gen.

Povestea soților Morogan este destul de simplă și putea să rămînă una extrem de simplă dacă abilitățile cuplului de autori n-ar fi pus ingrediente pe cît de atractive, pe atît de încărcate de suspans. Pe masa unei echipe de poliție se adună cîteva cazuri de crimă și – ce să vezi? – toate victimele lucrează la aceeași firmă, un mare producător de medicamente. Într-un grup al comunității românești din Stockholm se nimeresc a fi o doctoriță angajată în cercetare la aceeași firmă și o ziaristă – de unde, iată, fandacsia-i gata! Alexa Vancea începe să publice o serie de articole despre neregulile din industria farmaceutică. Planurile narative alternează între activitatea ziaristei (care înseamnă și grupul de românce stabilite în Stockholm), a celor de la compania farmaceutică, ancheta poliției și tribulațiile frumosului asasin, care ni se dezvăluie încă din prima parte a cărții, intenția autorului nefiind scrierea unui roman de tip whodunit, scutindu-ne de efortul de a dezlega șarada, ci prezentarea unei povești de viață, în care lăcomia se împletește cu naivitatea, cu simțul datoriei, cu ratarea (în profesie, în aspirații, în viață pur și simplu) și… da, și cu dragostea, în diferite forme ale ei.

Pentru că avem de toate în romanul soților Morogan, și bine conduse, cu plan, cu logică (într-un singur loc mi-a părut că personajul n-ar fi trebuit cu nici un chip să facă ce a făcut, dar o fi totuși parte din planul pe termen lung al autorilor). Pînă și problema imigrației apare în carte – am pomenit mai devreme despre varietatea naționalităților persoanjelor – și, spre lauda (zic eu) autorilor, corectitudinea politică este lăsată deoparte (așa cum în tot mai multe romane de gen – traduse – se întîmplă de la o vreme) și ni se prezintă părerea străinilor despre suedezi, dar și a suedezilor despre străinii care s-au stabilit în Suedia și capacitatea/disponibilitatea acestora de a se adapta la obiceiurile „caseiˮ. Iar astea, alături de gesturi, gînduri și alte detalii reușesc să creioneze suficient personajele, chiar dacă, uneori, mi-aș fi dorit să știu mai multe despre Alexa sau despre româncele stabilite în Suedia.

Într-un singur punct m-am poticnit, și anume atunci cînd – probabil – au apărut niște referiri la romane anterioare, la evenimente din trecutul personajelor românești. Dacă romanul face parte dintr-o serie, normal era ca editura să precizeze undeva, pe copertă, că este al n-lea roman din seria… Alexa Vancea (eventual). Caz în care, poate, aș fi căutat romanele mai vechi, să le citesc în ordine. Sau dacă s-a considerat că asta n-are importanță, se putea renunța la pasajul respectiv, care n-a influențat prea mult acțiunea, iar acolo unde a determinat-o, se putea găsi o altă soluție. Dar asta a fost o jumătate de pagină, căreia nici nu i-am dat prea mare importanță, făcînd eu ce-ar fi trebuit să facă autorii sau redactorul.

În concluzie, am citit cartea cu plăcere și m-am lăsat prins de povestea suedeză a soților Morogan ca și cînd aș fi citit un roman nordic noir de la mama lui, cum se zice, publicat într-o traducere reușită, făcută chiar din suedeză de un traducător care nu stăpînește doar limba, ci știe  cîte ceva și despre Stockholm și suedezi.

Voi mai citi cărți semnate de V.T. Morogan. Absolut!

(articol publicat pe blogul BookReport, 25 mai 2017)