Premii pentru Jørn Lier Horst și Niklas Natt och Dag

Seara trecută, la Tîrgul de carte de la Göteborg, la secțiunea de literatură polițistă, noir etc. (Crimetime) au fost acordate cîteva premii.

Niklas Natt och Dag a cîștigat Premiul Crimetime Specsavers pentru debut și Premiul Cartea anului oferit de Bonnier’s Book Clubs. Cartea care i-a adus premiile este 1793.

Vestea bună pentru cititorii români este că romanul va apărea și la noi, la Editura Litera.

Jørn Lier Horst a cîștigat Premiul pentru cel mai bun thriller nordic noir cu romanul Bunfall/Dregs.

Jørn Lier Horst este prezent pe piața românească de carte cu două romane: Casa de vacanță (2017) și Câinii de vânătoare (2018). Tehnic, cele două romane apărute la noi sînt numerele 7 și 8 din seria William Visting, iar Bunfall este cea de a 6-a carte. Să sperăm că se va traduce în curînd și în românește.

 

Moarte, moarte, moarte… (Mikaela Bley – Lycke)

Moarte, moarte, moarte… ca o mantră, ca o incantație, sînt cuvinte pe care protagonista și le repetă pe tot parcursul cărții și pe măsură ce ne adîncim în poveste formula are din ce mai multe semnificații.

Lycke este prima carte din seria Ellen Tamm a Mikaelei Bley, una dintre (relativ) nou-apărutele scriitoare suedeze de literatură polițistă, una dintre cele cîteva numite noua regină a thrillerului suedez.

Acuma, ca să încep cu o concluzie, aș zice că de la „noua reginăˮ la „șterge pe jos cu mulți dintre ceilalți autoriˮ… e cale cam lungă. Dar care, cu ajutorul unui jurnalist entuziast de la Expressen poate fi parcursă dintr-o singură privire. Apoi, ca fandacsia să fie gata, din epitete, încurajări, vorbe de alint, cuvintele astea ajung pe site-ul autoarei, pe copertele I (sau IV) ale diverselor ediții (și cred că e momentul să spun că pe Goodreads, Lycke este prezentă cu 18 ediții).

Lycke (2015) este volumul de debut al Mikaelei Bley, fostă angajată a rețelei de televiziune TV4, acolo unde lucrează și Ellen Tamm, protagonista seriei (deci iată, scrie despre ce știi nu e numai o pagină de manual de scriere literară). I-au urmat Liv (2016) și Louise (2018). Despre Lycke ar mai fi de spus că a apărut în 2015 în Suedia în format hardcover și audio (cu 15.000 de descărcări), apoi a fost cumpărată în Germania (la licitație, cu 100.000 de euro avans), Italia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Cehia, Rusia etc.

Povestea: Lycke, o fetiță de opt ani, dispare din locul unde ar fi trebuit să joace tenis. Urmărim tribulațiile familiei (tatăl, mama, mama vitregă, bona), ancheta poliției și ancheta desfășurată de Ellen Tamm, ziaristă de investigații criminale la TV4.

Cine vrea să-i facă rău lui Lycke? Cine o iubește și cît? Cît o iubește Harald, tatăl, care are acum o altă familie, un alt copil? Cît o iubește Chloé, mama vitregă, ale cărei gînduri sînt îndreptate doar spre familia ei, adică ea, Harald și fiul lor? Cît o iubește Mona, care are grijă de ea, de fapt? Dar Hellena, mama care trebuie să facă față singură problemelor pe care le ridică creșterea unui copil? Toate astea sînt puse în balanță continuu de Mikaela Bley, odată cu amintirile lui Ellen, care evocă din nou relațiile dintre părinți și copii, provocînd des, destul de des, întrebarea: oare toți oamenii merită să aibă copii? Oare toți părinții merită copiii pe care îi au?

Povestea care împletește cele două anchete (a poliției și cea jurnalistică) cu fîșiile de pînză colorate (am numit poveștile personajelor) e dusă cu grijă, cu pricepere, cu atenție la detalii. Autoarea are grijă să aflăm multe amănunte despre viețile membrilor familei și despre relațiile dintre ei, despre trecutul sumbru, cu destule lucruri ascunse, al jurnalistei, despre relația lui Ellen cu sursa ei din Poliție, despre relațiile amoroase ale lui Ellen, despre relațiile lui Ellen cu membrii redacției – apar aici cîteva lucruri care-i separă pe oameni în societatea suedeză, că una e să stai în Nacka, de pildă, și alta e să ai un apartament pe Skeppsbron, în buricul tîrgului, în Gamla stan, lîngă Palatul Regal, ca să nu mai vorbim de cazul în care cineva are un tată al cărui nume de familie este von Blaten.

Poveste este bine condusă, amănuntele apar pe parcurs, apoi apar explicațiile… unele explicații. Căci de multe ori parcă a trecut un Cehov prin cadru, a scăpat traista cu pistoale pe jos și totuși, pînă la urmă, nimeni nu a mai tras cu ele. Cu destule dintre ele.

Și mai e ceva: am avut mereu impresia că am în față o ciorbă de clișee. A fost foarte puternică senzația că în cartea asta s-au adunat toate clișeele polițisto-sudezo-nordice, plus că tot timpul mi-a fost teamă (dar eram și curios, în același timp, dacă Bley va conștientiza asta și va face ceva să depășească situația) de asocierea/competiția dintre Annika Bengtzon, eroina cărților Lizei Marklund, și Ellen Tamm, ambele jurnaliste de investigații criminale, ambele cu probeme personale… Dar aici Bley cîștigă o bilă albă pentru că problemele personale ale eroinei ei sînt de cu totul altă natură – nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e suficient ca paralela între cele două personaje să nu-și mai găsească justificarea.

Spre final, pe măsură ce lucrurile se descîlceau, îmi ziceam că s-a descurcat bine, chiar a făcut o treabă bună Mikaela Bley cu cartea asta. Ba chiar are cîteva pasaje pe care le-aș cita, pentru că sînt foarte bine scrise, foarte bine puse în structura romanului, dar e o carte polițistă, aici poate mai mult decît oriunde ar trebui să ne ferim de dezvăluiri… Sînt sigur că dacă veți citi cartea (fie în edițiile străine, fie – de ce nu? – în limba română, dacă cei care publică literatură polițistă vor considera că merită aduse în România și cărțile Mikaelei Bley) le veți găsi și aprecia. Așa cum veți aprecia, sper, calitățile literare ale romanului, cu metafore lăsate ici-colo – și nu puse în carte doar de dragul metaforelor – păstrînd totuși o scriitură suplă, potrivită pentru un roman polițist, în care lucrurile trebuie să se întîmple unul după altul, indiciile trebuie să apară și să dispară, iar tensiunea să existe în permanență.

Am citit versiunea în limba egleză, dar am și ediția originală, așa că am avut ocazia să probez de ce se spune că traducerea de beletristică înseamnă, de fapt, traducere și adaptare. Destule lucruri nu sînt spuse în ediția în limba engleză exact ca în original, tocmai pentru a-l ajuta pe cititorul de limbă engleză, pentru a evita notele de subsol etc. Pe de altă parte, cititorul care a vizitat Suedia și este familiar cu această țară cît să aibă habar de ce înseamnă 1000 de coroane, cît costă o cafea în Stockholm sau ce e acela Pressbyrån are parte de niște revelații mai devreme decît vor reieși din textul tradus sau, uneori, de niște nedumeriri (de pildă, pe Sveavägen, nu există chioșcuri/tarabe de ziare, dar există Pressbyrån și aia e altceva și se încadrează foarte bine în peisajul bulevardului).

Una peste alta, da, o să mai citesc romane scrise de Mikaela Bley și n-ar fi rău dacă „noua regină ale thrillerului suedezˮ ar ajunge și în portofoliul unei edituri românești.

Moarte, moarte, moarte… Bună mantră, nu?

PS I-am dat 3 stele pe Goodreads, cred că 3,5 ar fi fost mai aproape de adevăr.

Petra Hammesfahr și păcătoșii

Nu știu dacă CEL MAI, dar, în orice caz, unul dintre cele mai faine seriale pe care le-am văzut anul trecut a fost THE SINNER. Serial american, cu o poveste adaptată după romanul Die Sünderin, de Petra Hammesfahr.

Excelent serial!

Sezonul doi e OK. Nu mai am senzația de dat pe spate pe care mi-a produs-o primul sezon, dar e OK. Mi-a fost teamă, la un momenta dat, că dă cu clișeele peste noi și ne face compot. N-a fost așa, s-a descurcat.

Una peste alta (mai am 3 episoade de văzut, le-oi vedea pe măsură ce se difuzează), am rămas cu numele Petrei Hammesfahr.

Am început ediția în limba engleză a cărții după care s-a făcut primul sezon și nu mi-a părut că e chiar-chiar ca serialul. Nu știu cum o fi ediția germană. Trebuie să reiau lectura, chiar sînt curios cum scrie nemțoaica.

Sezonul doi se pare că nu este după o carte anume, dar Hammesfahr face parte din echipa de scenariști care a preluat doar polițistul, personajul lui Bil Pullman, și au venit cu o poveste nouă.

Un cuplu împreună cu fiul lor de 13 ani, aflați în drum spre Cascada Niagara, rămîn cu mașina în drum. Ajung la un motel, se cazează, iar dimineața cei doi adulți sînt găsiți morți. Pînă la urmă singurul suspect este copilul. De caz se ocupă o tînără polițistă, care îl cheamă în ajutor pe Harry Ambrose (polițistul din primul sezon), originar din mica localitate și, în plus, vechi prieten al tatălui ei. Momentul în care m-am temut pentru poveste a fost cel în care apare o comunitate condusă de un guru cu idei ciudate (evident!),  care sălășluiește pe un teren în apropierea orașului. În fine, povestea nu-ți mai taie răsuflarea ca în primul sezon. Dar tot sînt curios să aflu și ultimele amănunte.

Oricum, sper ca una dintre editurile care publică traduceri polițiste să ceară măcar la lectură Die Sünderin (The Sinner).

Amănunt: am descoperit că a apărut totuși un roman de Petra Hammesfar în România: Taina Liniştitului domn Genardy (Trei, 2005) – Der stille Her Genardy. 🙂