Icepick Award 2018

În weekendul în care noi eram ocupați cu Tîrgul de carte Gaudeamus, în Islanda se întîmpla Festivalul Iceland Noir (Reykjavik, 16 – 18 noiembrie), ocazie cu care s-a decernat premiul despre care e vorba în titlul acestei însemnări.

Nominalizările:

Iar premiul i-a revenit lui Jo Nesbø – autor, și lui Bjarni Gunarsson – traducător, pentru Sonurrin (titlul original: Sønnen; ediția în limba română: Fiul, Trei, 2018)

Icepick Award este numele sub care străinii cunosc premiul pentru cea mai bună carte polițistă tradusă în Islanda.

Premiul a fost fondat de Festivalul de Literatură Polițistă Iceland Noir, Asociația Traducătorilor și Interpreților din Islanda și Asociația Scriitorilor de Literatură Polițistă din Islanda. Prima ediție a avut loc în 2013.

Cîștigătorii edițiilor precedente sînt: Joël Dicker, Jo Nesbø, Marion Pauw și Ann Cleeves.

David Lagercrantz – Millennium 6

Cel de-al șaselea roman din seria Millennium, începută de Stieg Larsson și continuată de David Lagercrantz, are titlu, copertă și o dată de lansare – pentru ediția în limba engleză): The Girl Who Lived Twice  va fi pe piață la 22 august 2019. Și va arăta așa:

Eu aștept cu nerăbdare coperta suedeză, care sper că va continua seria primelor cinci coperte de la Norstedts.

Mai jos titlurile – în suedeză, în engleză și în română (pentru cine vrea să vadă ce și cum). Plus copertele suedeze și cele românești.

Stieg Larsson:


Män som hatar kvinnor (2005)/ The Girl with the Dragon Tattoo (2008)/ Bărbaţi care urăsc femeile (2008) – traducere de Elena-Maria Morogan
Flickan som lekte med elden (2006) / The Girl Who Played with Fire (2009)/ Fata care s-a jucat cu focul (2009) – traducere de Elena-Maria Morogan
Luftslottet som sprängdes (2007)/ The Girl Who Kicked the Hornets’ Nest (2009)/ Castelul din nori s-a sfărâmat (2009) – traducere de Elena-Maria Morogan

David Lagercrantz:


Det som inte dödar oss (2015)/ The Girl in the Spider’s Web (2015)/ Prizonieră în pânza de păianjen (2015, 2018) – traducere de Raluca Lungu
Mannen som sökte sin skugga (2017)/  The Girl Who Takes an Eye for an Eye (2017)/ Dinte pentru dinte (2017) – traducere de Ioana Ghișa
/ The Girl Who Lived Twice (2019)

Și v-am spus povestea așa!

Lisbeth Salander & William Wisting


Pe 9 noiembrie a avut loc premiera filmului Prizonieră în pînza de păianjen, producție americană după romanul lui David Lagercrantz, a patra carte din seria Millennium, care continuă trilogia inițială scrisă de Stieg Larsson.

În rolul lui Lisbeth Salander o putem vedea pe Claire Foy (cunoscută din serialele The Crown și Wolf Hall), iar în rolul  ziaristului Mikael Blomkvist pe Sverrir Gudnason (pe care tocmai l-am văzut întruchipîndu-l pe Björn Borg în filmul Borg vs McEnroe).

Editura Trei e promptă în a scoate o ediție tie-in a cărții. Să mai amintesc că au apărut în limba română și cel de al 5-lea roman, scris de asemenea de Lagercrantz…?

Cîrcotașii zic că această Lisbeth Salander nu prea… Dar mai bine să vedem filmul și dup-aia să vorbim.

*

În Norvegia, la Larvik, se lucrează la un serial după două dintre romanele lui Jørn Lier Horst: Jakthundene (Cîinii de vînătoare, Editura Trei, 2018, traducere de Ivona Berceanu – care i-a adus premiile Cheia de sticlă în 2013, acordat de Asociația Scriitorilor de Romane Polițiste din Scandinavia, și Martin Beck în 2014, acordat de Academia Suedeză a Scriitorilor de Romane Polițiste) și Hulemannen (tradus în limba engleză The Caveman, cîștigător al Premiului Petrona în 2016, acordat de bloggerii britanici, care au reușit să coopteze în juriu o personalitatea ca Barry Forshaw, pentru cel mai bun roman polițist scandinav tradus în limba engleză).

Pentru rolul lui William Visting a fost ales unul dintre cei mai renumiți actori norvegieni, Sven Nordin (cunsocut și din alte seriale, ca Valkyrien sau Lilyhammer). De menționat că în film apare, în rolul unei agente FBI, Carrie Ann Moss.

În țările nordice, serialul, care va avea 10 episoade, va fi difuzat în primăvara lui 2019.

Din opera lui Jørn Lier Horst la noi au fost publicate două romane: Casa de vacanță (Trei, 2017) și Cîinii de vînătoare( Editura Trei, 2018), ambele traduse din limba norvegiană de Ivona Berceanu.

Cînd un scriitor te cucerește fără să-ți dai seama

Jørn Lier Horst – Cîinii de vînătoare

Trei, 2018

Titlul original: Jakthudene

Traducere din norvegiană de Ivona Berceanu

 

Nu-mi amintesc cînd am citit ultima oară o poveste atît de bine compusă din alte povești.

Un bărbat este găsit mort. O fată este dată dispărută. Polițistul William Wisting este acuzat de fabricarea de probe într-o anchetă pe care a condus-o în urmă cu 17 ani. Despre primul caz scrie la ziar Line, fiica lui Wisting. În al doilea caz polițistul nu se poate implica, întrucît este suspendat pe timpul anchetei care va decide dacă este sau nu vinovat de falsificarea de probe în cel de-al treilea caz. Cititorul bănuiește că, pînă la urmă, toate astea se vor topi într-o singură poveste, dar modul în care realizează acest lucru scriitorul norvegian este demn de renumele și premiile pe care le-a cîștigat cu cele 13 cărți din seria William Wisting (13 cărți în norvegiană, 6 în limba engleză și 2 în românește – Casa de vacanță, al 7-lea volum, și acum Cîinii de vînătoare, al 8-lea, ambele la Editura Trei).

Pe cît de bine bine sînt puse una lîngă alta piesele de puzzle ale poveștii, pe atît de neglijent este autorul cu personajele, despre care nu aflăm prea multe. Și nu pot ieși din această dilemă: să fie vina celor care au decis să înceapă seria cu cea de a 7-a carte, fiind foarte probabil ca multe să fi fost spuse în precedentele aproximativ 2000 de pagini, sau ăsta o fi stilul lui Horst, simplu, fără risipă de mijloace artistice, lucru pe care l-am remarcat și după lectura precedentului volum?

Și totuși, și totuși… situația în care este pusă Line, de a căuta un subiect-bombă care să scoată articolul despre tatăl ei de pe prima pagină a publicației pentru care lucrează, frămîntările lui Wisting atunci cînd el însuși se află în anchetă, dar de cealaltă parte a mesei, lucru care îl întărește, dar, în același timp, îi aduce și o experiență în plus, pe care cu siguranță o va folosi în următoarele cazuri, la următoarele interogatorii pe care le va lua sînt foarte bine punctate, foarte bine scoase în relief, îmbogățind – iată! – personajele, ducînd relația dintre ele la un nou nivel și făcînd să pară înșelătoare simplitatea narativă de care tocmai mă plîngeam și care, dacă mă mai gîndesc mult la ea, o să-mi pară pînă la urmă una dintre marile calități ale romanului, ale autorului. La urma urmei nu citește nimeni un roman polițist ca să găsească în el fraze gen Marquez – deși și acesta, cînd a scris Cronica unei morți anunțate, a renunțat la barocul din Toamna patriarhului în favoarea unei simplități n-aș spune că obținută cu mai puțină muncă, poate dimpotrivă).

Și dacă tot am ajuns să remarc felul în care scrie Jørn Lier Horst, să pomenesc două capitole care mi-au atras atenția: cel în care este interogat Wisting de un anchetator de la Afaceri Interne – o mostră de dialog, de logică a interviului – și cel cu filajul de pe autostradă, în care o mașină este urmărită de alte patru mașini, foarte cinematografică secvență, foarte în amănunt și lăsînd o senzație foarte realistă a celor întîmplate.

N-am crezut niciodată că e ușor să scrii un roman polițist, dar pentru a ajunge la acea simplitate evidentă pentru toată lumea, uneori e nevoie de mult, de foarte mult meșteșug scriitoricesc. Și cred că, în cazul autorului norvegian, despre asta e vorba.