George Arion: „Nu întotdeauna când vorbesc armele muzele tac“

Tot din urmă, un interviu realizat în martie 2019 cu George Arion:

 Domnule Arion, ați fost la „Salon du livre“ de la Paris, unde ați prezentat volumul Le compagnon de Jésus. Cum de-a apărut în Franța, cine l-a tradus, la ce editură a apărut, la a câta carte publicată în franceză ați ajuns?

 Ca să vă răspund trebuie să fac o întoarcere în timp.

 De ce nu?

 În urmă cu vreo șapte ani, un tânăr francez, Sylvain Audet, studia și lucra în România. Dornic să-și perfecționeze româna – pe care deja o vorbea excelent, cu un fermecător accent ardelenesc! –, a intrat într-o zi într-o librărie căutând o carte care să fie cât mai captivantă. Și-a spus că o traducere în limba română a unui roman polițist i-ar pune mai puține dificultăți. A ales Atac în bibliotecă a americanului… George Arion.

 Formidabil!

 Ajuns acasă s-a apucat de citit. După zece-douăzeci de pagini s-a oprit din lectură. Nu mai înțelegea nimic. De unde știa americanul ăsta atâtea lucruri despre România? Despre România anilor ’80? De-abia atunci s-a uitat la coperta a patra unde era o prezentare a autorului și s-a lămurit cine e cel care a scris Atac în bibliotecă. Și-a continuat lectura cu bucuria de a descoperi un scriitor cu un stil dezinvolt, cu mult suspans și umor – aceste vorbe mi le-a spus când ne-am întâlnit.

 Și cum v-ați întâlnit?

 Într-o zi am primit un e-mail. Un necunoscut, Sylvain Audet, mă întreba dacă sunt de acord să-mi tălmăcească romanul în limba franceză. Am răspuns afirmativ, fără nicio încredere – de-a lungul anilor mai primisem astfel de propuneri care nu s-au concretizat.

 De data asta…

 De data asta lucrurile s-au desfășurat în alt fel. Uitasem de acel e-mail, dar într-o bună zi am primit în format electronic primele o sută de pagini în franceză ale Atacului… M-am apucat să le citesc și am descoperit cu încântare o traducere fidelă textului original. Era fluentă, plină de șarm, păstra limbajul pitoresc al eroului meu. După vreo alte trei luni romanul era tradus integral.

 Nu mai rămânea decât să fie publicat.

 Asta a fost partea cea mai grea. Sylvain Audet s-a transformat și în agent literar. A printat – pe banii lui! – vreo cinci-șase exemplare și le-a trimis la câteva edituri. Niciun răspuns.

 Ce-a mai urmat?

 În 2013 ne-am întâlnit la „Salon du Livre” de la Paris și am colindat pe la standurile unor edituri. Am purtat discuții cu mai mulți editori, dar fără succes. Eram descurajați și obosiți. Eram pe punctul de a abandona. Dar tocmai atunci ne-a ieșit în cale doamna Danielle Nees, directoarea editurii franco-belgiene Genèse-Édition. Ne-a ascultat povestea și s-a arătat interesată de o colaborare.

 Și așa a apărut Atac în bibliotecă în limba franceză.

 Stați puțin. Distinsa editoare ne-a pus o condiție: primul roman pe care se angaja să-l publice trebuia să-și desfășoare acțiunea mai aproape de zilele noastre. Am ales romanul meu Nesfârșita zi de ieri. Cu o hărnicie admirabilă, Sylvain s-a înhămat din nou la treabă și l-a tradus. În anul 2014 a apărut sub titlul Cible royale, lansat la Bruxelles și la Paris. De-abia în următorul an a apărut Atac în bibliotecă (Qui veut la peau d’Andrei Mladin), iar în 2016 Profesionistul (La vodka du diable).

 Iar anul acesta Le compagnon de Jésus.

 Cartea e tradusă și predată editurii, contractul e semnat, dar din motive pe care nu le detaliez va apărea abia peste câteva luni. La evenimentul organizat la standul României s-a prezentat romanul în avanpremieră. Alături de mine s-au aflat traducătorul și eminenta jurnalistă, scriitoare și profesoară Daniela Zeca Buzura. Publicul a fost format din cititori români și francezi, din moment ce s-au vândut cărți de-ale mele și în românește, și în franceză.

Dar mai vreau să spun ceva despre Sylvain Audet.

 Vă rog.

 Când ne-am întâlnit acum două săptămâni la Paris mi-a înmânat un manuscris. Inspirat de Atac în bibliotecă a compus un polar. De-abia aștept să-l citesc.

 De la traducător – la scriitor. Vorbind de traduceri… ce șanse credeți că are literatura mystery&thriller românească pe piața europeană?

 Dacă-mi puneați întrebarea asta acum zece ani n-aș fi știut ce să vă răspund. În anul de grație 2019 aș spune că se întrevede o geană de lumină. Dar, mai întâi, ar trebui ca literatura de acest gen să se afirme mai viguros în spațiul autohton. Încă sunt prea puțini cititori interesați de autorii români de mystery&thriller. N-au încredere în valoarea lor. Și nici comentatori ai fenomenului nu sunt prea mulți.

 Cine credeți că ar trebui să facă mai mult pentru impunerea literaturii de gen românești în afară: autorii, editurile, Ministerul Culturii, ICR?

 Aparițiile cărților mele în engleză, franceză, macedoneană, rusă au stat sub semnul hazardului. În unele cazuri a avut un rol și Crime Scene Press, editura la care public, directorul editurii, Alexandru Arion, îmbrăcând haina de agent literar.

Trebuie să ieșim cât mai mult în lume, ca să se audă despre noi.

 Cu siguranță.

 În 2010 am fost invitat la un eveniment: „Thriller Night in Rotterdam”. Prima mea ieșire în Occident în calitate de autor de proză polițistă. De atunci am fost, în aceeași postură, la Londra, Leeds (Anglia), Bruxelles (Belgia), Paris, Penmarc’h, Vienne, Lens, Lamballe (Franța), Toronto (Canada). Dacă la început eram privit cu multă curiozitate (Cum? În România se scrie literatură polițistă?), astăzi nu mai stârnesc aceeași uimire. E un semn bun, am început să fim cunoscuți.

 Puteți să avansați câteva nume de scriitori români care ar putea avea o carieră internațională dacă li s-ar traduce cărțile?

 Am scris peste 700 de prezentări de cărți în diverse ziare și reviste. Nu i-am neglijat niciodată pe autorii români. Am fost martor la debutul multora și i-am întâmpinat cu bucurie. (Din păcate, cei mai mulți nu mi-au spus nici măcar un simplu „mulțumesc” atunci când i-am întâlnit.) Dar nu pentru a primi mulțumirile unuia sau altuia am scris. Am vrut doar să contribui la afirmarea unui gen care, pe alte meridiane, cunoaște o expansiune greu de imaginat odinioară. De pildă, în Franța, asociația „813 – Les amis des littératures policières” numără aproape o mie de membri. Tot în această țară se desfășoară peste optzeci de festivaluri de polar unde participă zeci și sute de scriitori de pretutindeni. Despre Anglia și SUA ce să mai vorbim? A te impune pe piața internațională e o adevărată aventură. E un noroc și simplul fapt că ești tradus și publicat. Câțiva dintre noi – nu mulți la număr – au o astfel de șansă. Nu-i numesc – am făcut-o cu o altă ocazie și mi-am aprins paie în cap.

 Contează din ce țară vii?

 Sigur că da, dar nu mărimea țării contează. Islanda are doar 300 000 de locuitori, dar scriitorii ei sunt traduși în numeroase limbi, în tiraje impresionante.

 Și islandezii sunt și niște cititori împătimiți.

 Fără îndoială. În general, în Occident se citește mult, chiar dacă există concurența internetului, a televiziunii, a multor mijloace de divertisment.

Și anul acesta, la Paris, am vizitat una dintre librăriile Gibert. Printre standurile cu cărți am zărit o fată care ținea într-o mână un volum, iar în cealaltă un baston cu care tatona pe unde să pășească. Era oarbă sau, mă rog, nu vedea bine. Ce carte alesese? Una scrisă în alfabetul Braille? Una pe care avea să i-o citească vreo rudă, vreo prietenă? Era un cadou?

Brusc mi-am adus aminte de minunatul poem „Îngerul cu o carte în mâini” al lui Nichita Stănescu. Și m-am gândit, cu amărăciune, la vajnicii flăcăi și la simandicoasele duducuțe cu vederea ageră, de la noi și de prin alte părți, cărora lectura le este străină.

 La ce festivaluri-evenimente veți mai participa în viitorul apropiat?

 Săptămâna viitoare sunt invitat la „Quais du polar”, cel mai important festival dedicat literaturii polițiste din Franța. Voi participa la dezbateri, voi oferi autografe, mă voi întâlni cu scriitori pe care deja i-am cunoscut, cu alții voi face cunoștință acolo. Voi discuta cu editori și, poate, și cu agenți literari. Va mai fi ceva la care nu m-am așteptat: mi s-a propus să prezint filmul Câini (regia Bogdan Mirică) la un cinematograf din Lyon. Apoi, între 26 și 29 aprilie sunt invitat la festivalul „Mauves en Noir” (Nantes). Mai sunt și alte invitații în partea a doua a anului.

 Nu putem termina fără să vă întreb la ce lucrați. Ce are scriitorul George Arion pe masa de lucru?

 Teza mea de doctorat. Este timpul s-o duc la bun sfârșit.

 Ce subiect tratați, dacă nu sunt prea indiscret?

 Desigur, fenomenul mystery&thriller. Merită să i se consacre cât mai multe studii. Spunea Borges în 1978 în apărarea acestui gen: „…literatura noastră tinde spre haos. Se cultivă versul liber pe motiv că este mai ușor decât versul clasic; în realitate este foarte dificil. Se tinde spre suprimarea personajelor, a subiectului, totul este foarte vag. În epoca aceasta a noastră, atât de haotică, există ceva care, cu modestie, a păstrat virtuțile clasice: povestirea polițistă. Deoarece nu putem înțelege o povestire polițistă fără început, fără cuprins și fără sfârșit.” Dar aș mai adăuga ceva.

 Vă rog.

 În timpul Salonului de la Paris, pe străzile „orașului lumină” s-au produs evenimente violente. S-au spart vitrine, s-au distrus bancomate, s-au incendiat clădiri, au fost încăierări între demonstranți și jandarmi. Dar în ambianța magică a Salonului, cei peste 100 000 de vizitatori însetați de armonie și frumos s-au simțit ocrotiți de puterea literaturii. Nu întotdeauna când vorbesc armele muzele tac…

 Ați spus o frază după care nu mai poate urma decât un mulțumesc din inimă și promisiunea că am să vă bat din nou la ușă peste câteva festivaluri.

(interviu publicat în Observator cultural nr. 963 din 22 martie 2019)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s