Literomania 148, GEN 22 – CoNAnt Barbarul mormăind Cîntarea Babylonului

Vineri 28 februarie 2020 a apărut Literomania nr. 148, cu cea de-a 22-a prezență a rubricii G.E.N.:

CoNAnt Barbarul mormăind Cîntarea Babylonului

Despre:

Premiile BooktubeSFF, Blake Crouch, Arkady Martin, Tamsyn Muir, Silvia Moreno-Garcia, Erin Morgenstern, Samantha Shannon, Holly Black, Roshani Chokshi, Margaret Rogerson, Brandon Sanderson, Katherine Arden, Carlos Hernandez, Yoon Ha Lee, Victoria Schwab, Alix E. Harrow, Becky Chambers, Amal El-Mohtar, Max Gladstone, Sylvain Neuvel, AntareSFest, Alexandru Lamba, Editura Herg Benet, Flavius Ardelean, Editura Polirom, CoNAnt 2020, Lucian Cristian Oancea, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Dumitrița Stoica, Cristian Teodorescu, Cenaclul Quasar, Dan Merișca, Sorin Antohi, George Ceaușu, Radu Gavrilescu, Lucian Merișca, Doru Pruteanu, Sorin Simion, Dan Alexe, Marian Coman, Dan Doboș, Radu Gavrilescu, Mihai Marian, Cătălin Sandu, Beatrice Badea, Ionuț Horeanu, Matt Wesolowski, Riku Onda, Ann Cleeves, Liz Hand, Niklas Natt och Dag, Editura Litera, Camilla Läckberg, Iceland Noir, Ian Rankin, Crime Scene Press, Raluca Ștefan, Mihnea Arion, Editura Leda, Carmen Ion, Editura Paladin, Mircea Pricăjan, Bogdan Hrib, Andra Rotaru, Cosmin Perța, Teodora Matei, Tony Mott, Cristina Dragna, Literomania, Editura Paralela 45, Monica Șerban, Robert Louis Stevenson, Editura Minerva, Carmen Chirculescu, David Lagercrantz, Viorica Isaia, Iulia Dromereschi, Bookblog, Sjón, Anca Diaconu, Liviu Szoke, FanSF, Michael Connelly, Rao, Cristina-Mihaela Tripon, Volker Kutscher, Marie Richarson, Adam Pålsson, Magnus Krepper, Leda Edge, Josh Malerman, Editura Nemira, Jeff VanderMeer, Bogdan Perdivară, Rebecca Roanhorse, Ionela Chirilă, Justin Cronin, Andreea Florescu, Yoko Tawada, Monica Tamaș, Editura Trei, Jane Harper, Cornelia Marinescu, Lee Child, Constantin-Dumitru Palcus, Ben Galley, Ion Hobana, Cenaclul Wolf’s Pack, SFVA, Centrul String, ProspectArt, Cătălin Badea-Gheracostea, Alexandru Mironov, Sorin Hobana, Eli Freysson, Puiu Manu, Walter Riess, Valentin Tănase, Nic Dobre, Florin Pîtea, Ana Maria Negrilă, Liviu Radu, Mihaela Muraru-Mândrea, Cristina Ghidoveanu, Anamaria Borlan, Editura Tritonic, Dănuț Ungureanu, Andreea Chebac, Mihail Grămescu, Nicolae Cozma, Cristian Tamaș.

Flavius Ardelean – „Încă mai învăț, încă mai experimentez”

Literomania, 15 martie 2019:

„Încă mai învăț, încă mai experimentez”

(convorbire cu Flavius Ardelean)

Michael Haulică: Ultima ta carte publicată, „Bezna. Povestitorii din conacul lui Velthem”, a apărut la Polirom Junior. Eu credeam că literatura horror nu e pentru copii, ci doar pentru adulți. Risipește-mi, te rog, prejudecățile.

Flavius Ardelean: Dacă nu ne gîndim la horror ca la un gen anume, ci ca la un instrument în tolba povestitorului, atunci elementele de groază în literatura pentru copii există încă de la începuturile sale, dacă ne gîndim, de exemplu, la basme, în care scenele îngrozitoare aveau o dimensiune moralizatoare. Însă chiar și dacă îl tratăm ca pe un gen de sine stătător, ne putem aminti seria de cărți de mare succes „Goosebumps”, desenele animate cu Scooby Doo și multe, multe alte exemple. Nici eu și nici editura nu considerăm că seria „Bezna” este una de groază per se, ci un ciclu de romane de aventuri, cu elemente fantastice și de groază, așa cum consider că trebuie să fie orice aventură interesantă. Pe lîngă că este vie și de nepotolit, literatura de groază te pune în fața unor situații critice și te poate înarma cu uneltele necesare evadării din acele momente grele ale vieții, iar toate acestea sînt lucruri pe care aș vrea să le cunoască orice copil născut în lumea noastră nesigură și periculoasă.

MH: E mai greu de scris horror pentru copii decât pentru adulți?

FA: Deocamdată aș spune că da. Încă mai învăț, încă mai experimentez, și e prea curînd pentru a putea a emite vreun verdict categoric, însă înclin să cred că da. Ce este greu este ponderea – întrebarea, de fiecare dată, la fiecare scenă, dacă am apăsat pedala prea tare sau nu, dacă am împins lucrurile dincolo de o limită a suportabilului pentru un cititor tînăr. Însă, pe de altă parte, e și ușor pentru că horrorul lucrează cu esențe, coboară la bază, iar asta este exact ceea ce face și literatură bună pentru copii. Deci merg mînă în mînă. Copiii sînt mult mai aproape, cronologic, de imaterial, de necunoscut, de dincoace-și-dincolo-de-toate, deci sînt, cred eu, înzestrați cu antene fine pentru multe dintre laturile, ungherele și umbrele literaturii de groază.

MH: Ai scris pe Facebook că ai mai terminat un roman. Tot horror? Tot pentru copii? Tot Polirom Junior? Poți să spui în două fraze despre ce e vorba în carte?

FA: De fapt, am terminat de scris două romane, unul pentru adulți, scris între 2016 și 2018, și unul pentru copii, început anul trecut și terminat acum vreo lună. Cel pentru copii, „Micul rocker în Mecanopolis”, are mult mai puține elemente de groază; este un soi de aventură sf cu niște steampunk, cu niște western, cu niște new weird. Este vorba despre un băiat, Oliver, care este pasionat de rock și care cântă la chitară, la fel ca tatăl lui, care a murit într-un accident de motocicletă cu cîțiva ani în urmă. Ollie trăiește acum cu mama și cu sora lui și are un singur prieten cu care deseori se ascunde de Tommy Lamă Ramirez, bătăușul școlii. Însă într-o răfuială cu Ramirez, Ollie leșină lngă un camion, clipă în care alunecă într-un univers magic și se trezește lîngă fantasticul oraș Mecanopolis. Împreună cu noii săi prieteni, scheletele din formația The Bones, Ollie pleacă la drum să salveze orașul de O Mie și Una de Lame și să își găsească tatăl în Lumea de Sub Camion. O aventură fantastică în care Ollie va întîlni mașinomonștri, turbărici, un neam de șobolani goniți din subterane și acarieni de praf înțelepți ce dețin secretele lumii, creaturi de sticlă și schelete care cântă rock, totul într-un oraș mecanic misterios din Lumea de Sub Camion. M-am distrat teribil scriind cartea asta. A fost oferită editurii Polirom Junior, cu care am deja o relație excelentă și care au acceptat cartea cu bucurie, și Ecaterina G. lucrează deja de zor la ilustrații, planul fiind să apară la finalul acestui an.

Celălalt roman, „Dogma. O contagiune în trei acte”, este o carte la care țin enorm. Este o întoarcere pe tărîmuri interioare foarte personale, ceva ce nu am mai făcut de cînd scriam la debutul meu, de prin 2009-2010. Vorbește despre întoarcerea acasă a unui tînăr scriitor pe nume Flavius Ardelean și este o scufundare în cheie new weird / realism magic în copilăria acestuia, pe un fundal de viitor imediat apăsător și tulburător. Despre acest roman nu vreau însă să vorbesc deocamdată – aștept să-și găsească casa (editorială) și să începem pregătirile pentru publicarea ei în 2020. Este o poveste întunecată, mistică, lascivă și lipsită de speranțe, așa cum îmi place mie.

Și, pentru că ai adus vorba despre cărți horror, chiar luna aceasta am semnat un contract cu o editură pentru un volum de povestiri și nuvele macabre, prima carte de povestiri după „bizaroproze”, ce va conține texte scrise între 2014 și 2017. Cartea va apărea probabil anul acesta, dacă totul curge conform planului.

Hai, lecturi plăcute și să ne vedem cu bine! Mulțumesc pentru interviu, Mike!

MH: Mersi și eu, și baftă cu cărțile, cu editurile, cu drepturile de autor și cu tobele.

(publicat în Literomania nr. 107, 15 martie 2019, la rubrica G.E.N. – „Avocata, pacienta și alte desfătări”)

Lucian-Dragoș Bogdan – „Decorul balcanic are exotismul său aparte”

Literomania, 21 martie 2019:

„Decorul balcanic are exotismul său aparte”

(de vorbă cu Lucian-Dragoș Bogdan)

Michael Haulică: La sfîrșitul săptămînii trecute ai fost la Livre Paris și ai participat la un eveniment organizat de Institutul Cultural Român, desfășurat în secțiunea  Scène Polar, sub titlul „Quais du polar: Meurtre à quatre mains”. Protagoniști ați fost tu, scriitorul francez Jacky Schwartzmann, împreună cu care scrii o carte, și editorul vostru român, Bogdan Hrib. Evenimentul a fost moderat de Christine Ferniot. Cum ați ajuns să scrieți la patru mîini?

Lucian-Dragoș Bogdan: Cu proiectul la patru mîini, lucrurile stau cam așa: Bogdan Hrib m-a sunat într-o seară să mă întrebe dacă sînt interesat să particip la un proiect în care voi scrie o carte împreună cu un autor francez. Ca de obicei, am zis „da” fără să am habar în ce mă bag. Treptat, am aflat că Muzeul Național al Literaturii Române, împreună cu Quais du Polar (festivalul francez de literatură polițistă) și Institutul Francez voiau să realizeze un proiect sub umbrela mare a Sezonului franco-român. Eu am fost ales să reprezint jumătatea românească, iar Jacky Schwartzmann pe cea franțuzească, Lucia Verona ne-a făcut „lipeala”, apoi am început să discutăm, să stabilim ideea, intriga, personajele și am trecut la treabă.

MH: Din cîte știu, cartea voastră va avea o ediție în limba română și una în limba franceză. Cînd vor fi pe piață, la ce edituri? Vor fi și niște lansări?

L-DB: Cele mai multe detalii le pot da despre versiunea românească. Se va chema, probabil, „Femeia din portbagaj”, și va apărea la editura cu care colaborez deja de cîțiva ani, Tritonic. Vor fi cîteva lansări succesive (cred că ar fi cam pretențios termenul „turneu de promovare”) în luna iunie, culminînd cu cea de la „Misterele Bucureștiului”, festivalul de literatură polițistă aflat la prima ediție. Despre cum stau lucrurile cu versiunea franțuzească sper să aflu mai multe la Quais du Polar. Tot ce știu, deocamdată, este că editura se numeșe La fosse aux ours, iar cartea, cu titlul „Le Coffre”, e preconizată să fie lansată acolo prin toamnă.

MH: Nu doar tu vei ieși pe piața internațională în acest an, știu că Teodora Matei și Anamaria Ionescu vor avea și ele primele cărți traduse în limba engleză. Ce șanse crezi că are literatura polițistă românească pe piața europeană?

L-DB: Da, Teodora și Anamaria vor apărea pe piața anglo-saxonă, iar anul trecut a mai existat un proiect, „BalkaNoir”, apărut în grecește, unde se regăsesc texte scrise de Lucia Verona, Bogdan Hrib și de mine. Există și alte volume polițiste românești traduse sau apărute direct peste hotare (scrise de Eugen Ovidiu Chirovici, George Arion, Bogdan Teodorescu, Bogdan Hrib sau Monica Ramirez) și cred că avem șansa noastră pe piața europeană. Să ne uităm că producția autohtonă pare a fi în creștere – doar în toamna anului trecut au apărut trei antologii de proză scurtă polițistă, la editurile Tritonic, Paralela 45 și Crime Scene Press, E.O. Chirovici a avut succes cu „Cartea oglinzilor” așa că… se poate, mai ales că decorul balcanic are exotismul său aparte, iar asta se caută în ziua de azi (mergînd până la combinația cu fantasticul autohton, cum se întîmplă în seria „Tenebre” a lui Daniel Timariu). Nu-mi fac iluzii că vom reuși să încropim o strategie bine pusă la punct, precum statele nordice, dar tind să cred că e un moment prielnic pentru a face cîțiva pași în afara micului nostru turn de fildeș – poate mici la nivelul literaturii mondiale, dar mari raportat la piața noastră actuală de carte.

(publicat în Literomania nr. 108, 21 martie 2019, la rubrica G.E.N. – „Scriitoare islandeze, portbagaj franco-român”)

Alex Michaelides – „Pacienta tăcută”

Literomania, 21 martie 2019:

Tăcerea ei ca o oglindă

Alex Michaelides – „Pacienta tăcută”

Editura Litera, colecția BuzzBooks, 2019

Traducere de Dana-Ligia Ilin

„Alicia Berenson avea treizeci și trei de ani cînd și-a omorît soțul.” – așa începe romanul lui Alex Michaelides, un roman de debut vîndut în peste 40 de țări, plus drepturile de ecranizare achiziționate la licitație de un producător cîștigător de Oscar (deocamdată secret).

Gabriel Berenson, un fotograf de modă, este găsit împușcat. Lîngă el, în picioare, era Alicia Berenson, soția lui, pictoriță. Iar alături, pe podea, o pușcă. În urma unui examen psihiatric, Alicia este internată la The Grove, o instituție de sănătate de maximă securitate din nordul Londrei și vreme de șase ani nu scoate nici un cuvînt.

Intră în scenă Theo Faber, un psihoterapeut care vine la The Grove tocmai pentru a se ocupa de cazul Aliciei. Ambiția lui este de a o face să vorbească și a-i dezlega misterul.

Povestea merge încet, se tîrîie și cred că agentul scriitorului a făcut o treabă excelentă, pentru că mulți ar fi tentați să abandoneze o carte promovată ca thriller, dar în care nu se întîmplă mai nimic, decît discuții între Theo și Alicia, de fapt monologuri ale psihoterapeutului. Dar, cum zice chiar Theo „Tăcerea ei era ca o oglindă – reflectîndu-te pe tine”. Și cititorul află multe, foarte multe despre Theo Faber, despre cum merg treburile în The Grove, iar cercetarea pe care o întreprinde Theo și spusele celor cu care acesta discută și care au avut legături cu Alicia duc ușor-ușor spre un deznodămînt pe cît de surprinzător, pe atît de satisfăcător pentru cititorul dornic de răsturnări de situație și de „nimic nu e ce pare a fi”.

Fiecare personaj care apare aduce culoare poveștii, mai pune un strat, mai dă o direcție, un unghi din care se poate privi și înțelege, astfel încît ceea ce părea la început ceva foarte simplu, foarte clar, ajunge să fie o poveste foarte complexă, care topește într-un singur fir narativ multe dintre poveștile redate în diferite puncte ale cărții.

Michaelides știe să scrie, are răbdare să construiască, să ducă totul spre punctul culminant pe care și l-a propus atunci cînd s-a apucat de scris.

Nu știu dacă va fi thrillerul anului, așa cum se spune, e prea devreme, mii de cărți așteaptă pe mesele scriitorilor, pe birourile redactorilor sau chiar în tipografii să iasă în lume. Care dintre ele va fi thrillerul anului… vom afla. Sau pate nu. Poate fiecare îl va afla pe al lui.

Pentru mine, „Pacienta tăcută” este a doua carte de 5 stele pe care o citesc în acest an, după „1793. În umbra morții”, de Niklas Natt och Dag, apărută tot la Litera, tot în colecția BuzzBooks și tradusă tot de Dana-Ligia Ilin. Poate nu întîmplător.

(publicat în Literomania nr. 108, 21 martie 2019, la rubrica G.E.N. – „Scriitoare islandeze, portbagaj franco-român”)

Daniel Timariu – „Marea mea dorință este să public un roman science-fiction”

Literomania , 29 martie 2019:

„Marea mea dorință este să public un roman science-fiction”

(de vorbă cu Daniel Timariu)

MICHAEL HAULICĂ: Am aflat că pregătești o antologie „Noir de Timișoara”. Va fi a treia antologie NOIR de la Tritonic, după „Noir de București” (2017) și „GastroNoir” (2018), ambele realizate de Bogdan Hrib. De ce crezi că a fost ales tocmai Timișoara pentru ieșirea din București?

DANIEL TIMARIU: Acum trei ani, cînd editorul Bogdan Hrib a lansat ideea unui „Noir de București”, eu pregăteam un volum de povestiri SF & Fantasy și nu aveam nici un cunoscut care să scrie povestiri polițiste; eram înconjurat de sefiști. În cei doi ani, cît a durat conceperea volumului, gusturile s-au mai schimbat, în sensul în care a crescut interesul cititorilor pentru scriitorii români și, în particular, a crescut apetența pentru povestirile mystery & thriller. Cu toate astea cred că nici unul dintre autorii lui „Noir de București” nu a anticipat succesul seriei. Am fost alături de Bogdan la multe tîrguri de carte unde cititorii au fost plăcut surprinși de volum, de idee și, cred eu, de faptul că există atîția scriitori români contemporani de literatură polițistă. Asta ne-a dat curaj să mergem mai departe, mai ales editorului, și astfel să ne provoace pentru un nou volum: „GastroNoir”.

Dacă în „Noir de București” povestirile erau centrate pe un oraș, pe cartierele lui, pe problemele specifice unei metropole, în al doilea volum personajul principal, ca să spun așa, s-a mutat spre bucătărie. Imboldul editorului a venit sub forma unei provocări: o povestire polițistă cu o rețetă pe care, ulterior, cititorii să o regăsească în volum. Pe mine ideea m-a fascinat imediat! Bucătăria, cu toate acele ustensile ascuțite, locuri fierbiți, apă clocotită și borcane misterioase pline cu substanțe ce par desprinse din laboratorul de chimie, nu-mi e străină. Îmi place să fac mîncare, să gătesc – și nu doar grătare! Iar, dintre toate, gulașul, tocănița cum ar fi, este pentru mine regina unei mese de om așezat și îndrăzneț, totodată. „GastroNoir” – nimic mai mult decît un meniu cu rețete ucigător de bune.

Așa am ajuns la „Noir de Timișoara”. Pe ocolite, trecînd musai prin cele două volume care au deschis apetitul multor autori de alte genuri spre literatura polițistă. Ideea nu știu cui a aparținut, probabil lui Bogdan Hrib, sau poate mie, cu adevărat important a fost momentul în care m-am aruncat să mă ocup de strîngerea prozelor, o sarcină ce-mi părea simplă înainte și care-mi pare acum mai grea decît probabil că este. Dar i-am avut în permanență aproape pe Lucian-Vasile Szabo, Lucian-Dragoș Bogdan și Teodora Matei, colegi de editură și de volume.

Încă ceva: seria nu se termină cu acest Noir, ea va continua în toamnă cu „BalkaNoir”, un volum de proză polițistă scris de autori din Balcani; proiect inițiat de o editură grecească și în care regăsim trei autori români: Lucia Verona, Bogdan Hrib și Lucian-Dragoș Bogdan.

MH: Care sînt autorii aleși de tine pentru „Noir de Timișoara”? Și cum i-ai ales? I-ai invitat nominal, ai dat sfoară-n țară și ai așteptat să vezi cine e harnic și scrie…

DT: Fiind un debutant în realizarea unei antologii, am început cu stîngul, adică am întrebat pe toată lumea din Timișoara dacă ar fi interesată de un astfel de volum. Să scrie, să citească, ce mai conta, eram entuziast și optimist. Cu adevărat îngrijorător a fost cînd mi-am dat seama că verba volant, scripta manent și că era musai să fiu ceva mai organizat, altfel încrederea acordată va fi retrasă cît ai clipi. Așa că am conceput un e-mail și l-am trimis multor autori, respectiv Lucian-Vasile Szabo a vorbit și el cu o seamă de autori timișoreni. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda altfel, poate cu un anunț public, poate cu o listă mai lungă de invitați, însă – trebuie să-ți spun – aveam un număr limitat de pagini, a trebuit să mă încadrez în spațiu-timp.

Prozele din volum sînt semnate de: Teodora Matei, Cătălina Fometici, Anamaria Ionescu, Eugenia Crainic, Lucian-Vasile Szabo, Bogdan Hrib, Lucian-Dragoș Bogdan, Ciprian-Ionuț Baciu și Cristian Vicol.

MH: Cu o excepție (Eugenia Crainic) toți sînt autori care au publicat cărți la Tritonic. E o întîmplare sau ai intenționat să fie o antologie de grup, „de editură”?

DT: Așa s-a nimerit, eu îmi doream cît mai mulți autori timișoreni sau bănățeni, indiferent dacă erau sau nu publicați de Editura Tritonic și, teoretic, aveam de unde, dar, practic, foarte puțini au ridicat mănușa provocării. Foarte probabil lista mea a fost scurtă, iar cuvintele de invitare nepotrivite. Chiar și așa, povestirile au ieșit foarte bine, autorii surprinzînd atmosfera locală, vorba și obiceiurile.

MH: Cînd va fi lansată antologia?

DT: „Noir de Timișoara” va fi lansată la Salonul de Carte Bookfest, ediția Timișoara 2019, vineri, 5 aprilie. Autorii locali vor fi prezenți pe toată durata evenimentului spre a oferi autografe.

MH: Am auzit că voi, timișorenii de la Tritonic, pregătiți ceva special pentru BOOKFEST Timișoara. Vor mai fi și alte noutăți la tîrg în afară de antologia despre care am vorbit?

DT: În fapt, timișorenii de la Clubul Helion pregătesc ceva, în parteneriat cu Editura Tritonic. Adică un stand propriu la care vor fi prezenți autori Tritonic și nu numai. Printre noi se vor afla Daniela Faur, cu seria ei fantasy de la Editura Pavcon, Ioan Mîțiu, cu volumul „De cine atîrnă Pămîntul”, de la Editura Eagle, Darius Hupov, Laura Ceica, Adrian Chifu, cu volume de la Eurostampa, Eugenia Crainic cu romanul polițist „Studenta criminală”. De asemenea, se vor găsi primul număr al revistei „CSF” și cel mai nou număr al revistei „Helion”.

Pe lîngă lansarea antologiei „Noir de Timișoara”, vor mai fi lansate volumele „Imperiul de sîrmă”, de Lucian-Vasile Szabo, un volum de povestiri science-fiction, și „Cartea haosului II: Criptele timpului”, de Lucian-Dragoș Bogdan, roman fantasy, young-adult.

MH: Și acum o întrebare pentru scriitorul Daniel Timariu. Ce mai faci, ce mai scrii, ce cărți pregătești pentru 2019, la ce evenimente vei participa?

DT: Am să-ți fac o mărturisire. Marea mea dorință este să public un roman science-fiction. Pentru asta am început să scriu, pentru asta îmi consum timpul ca secretar de redacție al revistei „Helion” și, mai nou, ca redactor al revistei „CSF”. Dar, pînă atunci, am de gînd ca la Final Frontier 2019 să public volumul trei din seria urban-fantasy „Tenebre”. Volumul se va chema „Miercuri” și, atît spun, toată acțiunea se va petrece pe perioada unei lungi zile de miercuri. Alex, detectivul celor două lumi, alături de cîinele și prietenul său Qiqirn, vor trece la mustață de o moarte glorioasă. Pentru că, așa e în fantasy, din subteranele Timișoarei renaște o forță mai presus de orice înțelegere umană.

Pe lîngă acest volum așteptat, pregătesc un prim roman polițist. Povestea se va contura în jurul inspectorului principal Ovidiu Danelescu, un alter ego al meu. Dacă romanul va avea măcar succesul seriei „Tenebre”, îl voi continua în anii următori. Între timp, voi lucra la romanul SF și la un volum de povestiri mainstream.

În 2019 evenimentele s-au grupat, parcă mai mult ca oricînd, în primăvară: Bookfest, Final Frontier, Romcon, East European Comic Con și Sesiunea Helion. Apoi vor urma evenimentele de toamnă: AntareSFest și Gaudeamus. Voi participa și la alte manifestări și tîrguri cu mare plăcere.

(publicat în Literomania nr. 109, 29 martie 2019, la rubrica G.E.N. – „Lolita și norvegienii din Timișoara”)

Bogdan Hrib – „Polar Connection”

Literomania, 5 aprilie 2019:

„Polar Connection”

(de vorbă cu Bogdan Hrib)

Tocmai s-a încheiat, la Lyon, Quais du Polar, cel mai important festival de literatură polițistă din Franța. România a fost reprezentată de trei scriitori –  George Arion, Lucian-Dragoș Bogdan, Bogdan Teodorescu – și trei editori – Alexandru Arion (Crime Scene Press), Bogdan Hrib (Tritonic), Magda Mărculescu (Trei).

Michael Haulică: Bogdan Hrib (și mă adresez și scriitorului, și editorului, așa cum presupun că nici editorul Bogdan Hrib nu l-a lăsat acasă pe scriitorul Bogdan Hrib), la cîte evenimente oficiale, din program, au participat scriitorii și editorii români?

Bogdan Hrib: Festivalul Quais du Polar are două părți. Una vizibilă, publică, seminarii, conferințe, sesiuni de autografe pentru vizitatori și fani – parte care se desfășoară sîmbătă și duminică (30 și 31 martie) și una mai… misterioasă, profesională „Polar Connection” (cam cum știm noi că sînt zonele unde se negociază drepturile în tîrgurile mari de carte!) – vineri 29.

Așadar, prima întîlnire românească a fost pe 29 martie – „Reflectorul pe romanul polițist românesc” (Coup de projecteur sur le polar en Roumanie) cu editorii Alexandru Arion (Crime Scene Press), Magdalena Mărculescu (Trei), eu pentru Tritonic, precum și autorii George Arion, Lucian-Dragoș Bogdan și Bogdan Teodorescu. Întîlnirea a fost moderată de Marie Pannetier de la Institutul Francez din București.

Apoi sîmbătă, cu public, întîlnirea „Europenele 2019: Scrutinul negru” (Europeennes 2019: le scrutin noir) pe tema rolului în care ficțiunea și autorii de… noir îl au în actuala Europă confruntată cu Brexit-ul. Au participat: Bogdan Teodorescu, Antti Tuomainen din Finlanda (tradus la noi de Trei), Leif Davidsen din Danemarca, D.B. John din Marea Britanie și Olivier Truc (Franța). Lucian și cu mine n-am mai apucat să intrăm pentru că a fost o coadă uriașă, iar locurile s-au umplut cu jumătate de oră înainte de începere.

Pe seară, tot sîmbătă, George Arion a prezentat filmul „Cîini” al lui Bogdan Mirică. Un alt film românesc, prezentat de Bogdan Teodorescu, a fost „Fixeur” regizat de Adrian Sitaru.

Duminică 31 martie festivalul a reînceput la ora 10 cu… „O primăvară românească” (Un printemps roumain), despre literatura mystery & thriller – pardon, polar – românească, cei trei autori George Arion, Lucian-Dragoș Bogdan și Bogdan Teodorescu au fost moderați de jurnalistul francez Alain Leauthier.

Sperînd că nu am fost plicticos ar mai fi de adăugat că cei doi autori deja traduși în Franța – George Arion și Bogdan Teodorescu au dat autografe în holul central al Palatului Bursei unde era organizată o uriașă librărie ad-hoc.

MH: Presupun că ați participat și la evenimentele altor scriitori, era și păcat să n-o faceți. Pe cine ați urmărit, cu cine ați discutat? Cum sînt scriitorii care vînd milioane de exemplare în toată lumea?

BH: Cum sînt? Super simpatici, normali, amabili, prietenoși. Pentru început, joi seara, mașina care ne aștepta la aeroport pe Lucian și pe mine mai avea un pasager: suedeza Kristina Ohlsson, volubilă și vorbăreață, am sporovăit tot drumul în trei, în engleză, spre disperarea șoferului. Kristina nu știe franceză, așa că n-am avut de ales. Apoi, la masă, ne-am întîlnit cu Antti Tuomainen, pe care-l știam de la Iceland Noir de acum doi ani, i-am prezentat pe ceilalți de lîngă noi și i-am cunoscut editorul finlandez, împreună cu o jurnalistă franțuzoaică de la Lire (căreia a doua zi i-am povestit despre proiectul romanului la 4 mîini pe care îl scrie Lucian cu lyonezul Jacky Schwartzmann)… și tot așa. Toată lumea știe pe cineva și cine nu știe e prezentat imediat. Foarte natural…

Vineri dimineață, la Polar Connection, înainte de panelul românesc, am avut parte de un regal nordic cu editori și agenți din Suedia, Norvegia, Finlanda și Islanda. Persoane importante, cu nume necunoscute, dar ei sînt cei care aleg autorii cu manuscrise ce vor fi transformate în cărți de milioane de exemplare… O adevărată lecție. I-am revăzut cu plăcere apoi pe islandezii care sînt pe val: Ragnar Jonasson, Lylia Sigurdardottir și Yrsa Sigurdardottir (care nu sînt rude J), am avut parte și de „vizionarea” unei cozi uriașe cu doritorii de a participa la… O oră cu Michael Conelly și cu multe alte cozi la autori mai mult sau mai puțin cunoscuți la noi: Thomas Enger, Olivier Truc, Bernard Minier (pe surse se va traduce la Trei) sau Jean-Christophe Rufin (la Crime Scene se aude…). Să nu uit și de apariția lui Peter James… Și mulți, mulți autori francezi sau de aiurea care au dat mii și mii de autografe vizitatorilor… Apropo de vizitatori, dacă acum doi ani, pe ploaie, coada de la intrare avea cam 150 de persoane, în acest an, pe un soare puternic de primăvară (cu magnolii înflorite chiar lîngă intrare), coada număra cam… 300 de oameni.

Să mai adaug și prezența Johanei Gustawsson care nu era pe lista de invitați de la festival (pentru că abia la toamnă va avea o carte nouă), dar care sîmbătă, pe la 18, la un băruleț cochet numit Comptoir de la Bourse, s-a întîlnit cu 25-30 de bloggeri, a făcut poze și a discutat cu fiecare în parte anunțînd (în prezența directoarei editoriale și, undeva mai în umbră, a marelui boss de la Bragelonne) cel de-al treilea volum al seriei sale. A fost un veritabil exemplu de PR.

MH: Festivalurile și tîrgurile de carte au un nivel pentru public, care se vede, și un altul ascuns, de lucru, întîlnirile care pun la cale proiecte viitoare. Poți împărtăși ceva din zona asta, ceva care o să se arate publicului românesc de-abia peste cîteva luni? Cărți care se vor traduce la noi, cărți care se vor traduce la ei, autori care vor veni în România, scriitori români invitați în alte părți?

BH: Așa cum începusem să anunț mai sus, între 7 și 9 iunie va avea loc la București un pui de Quais du Polar – Misterele Bucureștiului, organizat în cadrul Sezonului Franța-România, de Muzeul Național al Literaturii Române, Quais du Polar și Institutul Francez. Vor fi invitați jurnaliști și editori francezi, dar cel mai important pentru publicul cititor e că vor fi prezenți autori francezi proaspăt traduși. Așa cum ziceam mai sus, Crime Scene ne va oferi un Rufin, la debut pe piața românească, Trei un Minier, iar Tritonic romanul „Block 46” al Johanei Gustawsson (care sperăm ca va veni nu doar pentru București, ci și pentru alte 2-3 orașe, și care va fi insoțită de editoarea sa de la Bragelonne). Tot Tritonic va publica „Femeia din portbagaj”, romanul la patru mîini, L.D. Bogdan + J. Schwartzmann. Varianta franceză „Le coffre” va apărea la editura lyoneză La Fosse aux Ours, pe final de vară. Se aude că un nou roman semnat de Bogdan Teodorescu va apărea în Franța… Am spus destule? Poate doar că la Gaudeamus vom avea un autor elvețian (tot de noir!) și o echipă est-europeană dintre autorii din „BalkaNOIR”…

MH: Ce urmează? Știu de Newcastle și București. Vor mai fi și altele?

BH: Sigur că da. Sigur mai apare și un Salonic – tîrgul național al Greciei, prin mai. Tot cu „BalkaNOIR”, întreaga echipă românească pleacă în deplasare: Lucia Verona, L.D. Bogdan și cu mine. Apoi Alibi, în septembrie, în Slovenia. Iar în țară obișnuitele saloane ale bibliotecilor județene. În acest week-end se lansează „Noir de Timișoara” la… Bookfest Timișoara, iar săptămîna viitoare avem Final Frontier. Prin mai avem și Romance Day la malul mării… sînt multe. Poate și o conferință științifică despre romanele și serialele mystery & thriller undeva în nordul Danemarcei, la Alborg… Dar cred că mai putem reveni… dacă cititorii sînt interesați.

MH: Sigur vom reveni.

(publicat în Literomania nr. 110, 5 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Zale Noir la Polar”)

Jo Nesbø – Sînge pe zăpadă

Literomania, 5 aprilie 2019:

Jo Nesbø – „Sînge pe zăpadă”

Editura Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară

Tilul original: „Blod på snø” (2015)

Între 2013 și 2017 Jo Nesbø ia o pauză de la romanele cu Harry Hole, care l-au consacrat, și, între al 10-lea și la 11-lea roman din serie scrie trei romane independente: „Hodejegerne” (2011 – în limba engleză „Headhunters”, ecranizat în același an), „Sønnen” (2014 – „Fiul”, Trei, 2018, traducere de Ciprian Șiulea), „Blod på snø” (2015 – „Sînge pe zăpadă”, Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară) și „Mere Blod” (2015 – „Soare în miez de noapte”, Trei, 2019, traducere de Ciprian Șiulea), ultimele două considerate ca făcînd parte din seria „Sînge pe zăpadă” (mult mai potrivit decît „Olav Johansen”, cum scrie pe copertele de la Trei).

„Sînge pe zăpadă”, premiată în Japonia și Islanda pentru cel mai bun roman tradus, este povestea lui Olav Johansen, un asasin plătit (la altceva nepricepîndu-se) care lucrează la comandă pentru un cap al interlopilor din capitala Norvegiei. Viața lui Olav se desfășoară între amintirile din copilăria-i chinuită de un tată care își abuza soția și copilul și o mamă care a acceptat abuzurile compensînd cu consumul de băutură, fata de la alimentara din colț, surdomută și șchioapă, față de care nutrește oarece sentimente, deși nu-i este foarte clar care ar fi acelea, și treaba lui de zi cu zi, adică eliminarea celor numiți de angajatorul său. Asta pînă într-o zi în care toate se contopesc și răspund la un singur nume: Corina Hoffmann. În acest moment al vieții lui, Olav alege altfel decît de obicei și tot ce va urma va fi… conform planului. Olav își asumă toate nenorocirile care i se pot întîmpla, dar își asumă și speranța că poate va fi altfel, că poate va fi bine, un bine pe care nu-l visase niciodată așa, un bine de care pînă atunci aveau parte doar alții. Mereu alții.

Nuvela lui Nesbø (că nuvelă este, după dimensiuni) e un manual de creative writing pentru cei care vor să scrie nuvele polițiste. Nimic nu e degeaba în text, totul are un rost, chiar dacă uneori rostul apare mai tîrziu, peste zeci de pagini (și satisfacția cititorului este cu atît mai mare), cum se întîmplă cu cămașa de zale, cu Parisul sau cu o cheie lăsată în contact. Ca să nu mai vorbim de lecția despre topirea în narațiune a diverselor informații științifice, cum sînt cele referitoare la calcan sau anemona de mare. Obișnuiți să amintim mereu de pistolul lui Cehov cînd vorbim despre structură și intrigă, poate ar trebui să-i alăturăm de-acum și cămașa de zale a lui Nesbø.

Fain scrisă „Sînge pe zăpadă”, cu multe pasaje inutile, vorba blogărilor, dar care pentru mine înseamnă, de fapt, literatura (fără ele cărțile fiind doar niște dări de seamă, referate sau rapoarte – depinde de gen), cu știința scrierii pe care am simțit-o încă de la „Liliacul”, prima lui carte. Și cred că Jo Nesbø e mult mai bun acum, la 18 ani după ce a scris-o pe prima.

Am citit-o cu plăcere, descoperind din nou că există doar cărți bune și cărți proaste, indiferent de temă, gen, curent etc. De ce nu sînt toate cărțile polițiste și literatură bună? Din același motiv pentru care nici toate cărțile mainstream nu sînt: pentru că unii scriitori pot, iar alții nu. Nesbø poate.

(publicat în Literomania nr. 110, 5 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Zale Noir la Polar”)

Camilla Grebe – Jurnalul dispariției mele (Husdjuret)

Literomania nr. 145, 7 februarie 2020:

Animal de companie

Camilla Grebe – „Jurnalul dispariției mele”

Editura Trei, 2019, colecția Fiction Connection, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa

Titlul original: „Husdjuret” (2017)

Autoarea

Camilla Grebe s-a născut la Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968. Pînă acum a publicat cinci romane în seria „Siri Bergman”, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul „Ar fi putut fi Paradisul”, în traducerea lui Doru Mareș), trei romane în seria „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul, și patru romane pe care le-a semnat singură, în seria „Flickorna och mörkret” („Fete în întuneric”): „Älskaren från huvudkontoret” (2015, publicat în limba română cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa), „Husdjuret” (2017, publicat în limba română cu titlul „Jurnalul dispariției mele”, Editura Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa), „Dvalan” (2018) și „Skuggjägaren” (2019).

„Jurnalul dispariției mele” i-a adus Camillei Grebe premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste (premiu pe care, doi ani mai tîrziu, avea să-l ia și pentru „Skuggjägaren”) și Premiul „Cheia de Sticlă” pentru cel mai bun roman polițist nordic.

Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului „Gheața de sub picioarele ei” au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea

La doi ani după întîmplările din precedentul volum, profilerul Hanne Lagerlind-Schön și inspectorul criminalist Peter Lindgren anchetează un caz vechi de crimă, redeschis la opt ani după ce, în 2009, niște adolescenți au găsit cadavrul unei fete. Malin Brundin, o tînără polițistă, este inclusă și ea în echipa care investighează cazul, ea fiind cea care, în 2009, găsise craniul victimei. Apoi cei doi polițiști veniți de la Stockholm dispar, Hanne este găsită la marginea unei păduri neamintindu-și nimic din cele întîmplate și fără jurnalul în care-și nota tot, absolut tot, pentru a face față demenței din ce în ce mai prezente, iar Peter este de negăsit.

Și așa ancheta se rupe în două, mai precis echipa rămasă trebuie să gestioneze acum atît crima cea veche, cît și dispariția lui Peter.

Cartea

La fel cum a făcut în romanul precedent, Camilla Grebe scrie povestea folosind două puncte de vedere, ale lui Malin și Jake. Malin este polițista locală, logodită cu Max, un tînăr cu o poziție foarte bună în Stockholm, care i-ar putea oferi șansa de a pleca definitiv din Ormberg, un sat în care toată lumea știe pe toată lumea, în care industria de odinioară a dispărut fără a fi înlocuită cu altceva, iar în clădirea unei fabrici dezafectate funcționează un centru pentru refugiați, un sat caracterizat prin cîmpii nesfîrșite și păduri tăcute, unde viața înseamnă seri în fața televizorului, cu chipsuri și vin, și vizite regulate la supermarket pentru cumpărăturile săptămînii. Jake este un tînăr de 15 ani, aflat în căutarea unei identități care să-i rezove și dilema „e în regulă să bați femei și să le legi, dar nu să te îmbraci ca ele?”. Ba chiar am putea număra încă un punct de vedere, cel al Hannei, a cărei viziune asupra lucrurilor ne este înfățișată în paginile jurnalului ei, stratagemă ce-i oferă autoarei posibilitatea de a prezenta întîmplări pe care nimeni altcineva n-ar avea cum să le știe, dar fără de care ar fi foarte greu de urmărit ancheta. Fiecare din cei trei naratori își analizează propria viață și relațiile cu cei din jur – fie că e vorba despre familie, fie că e vorba despre colegii de școală sau de serviciu, fiecare se raportează la Ormberg, la Stockholm sau la întreaga Suedie și descoperim astfel că problemele de existență (sau subzistență) sînt oarecum aceleași indiferent unde ar trăi,  pentru că sînt generate de oamenii cu care cei trei vin în contact. Avem din nou elementul care a adus succesul literaturii numite „nordic noir”, relația biunivocă între individ și societate, în condițiile în care toată lumea se uită cu admirație la  modelul social nordic, model care are însă și zone lui de umbră, care țin poate de politică, poate de individ, de om.

Apare din nou problema imigranților, cu diversele căi de rezolvare: tolerarea, asimilarea, integrarea. Iar lucrurile nu sînt simple, ele țin de puterea fiecăruia de a înțelege fenomenul, de a vrea să-l înțeleagă, de a-și pune viziunea proprie alături (sau împotriva) viziunii politice a momentului. Mi-a părut însă că Grebe trece cumva pe lîngă subiect, îl pomenește, dar fără să insiste, fără să-i dea consistență. De ce? De ce doar îl pomenește? Doar atît se poate acum, în condițiile social-politice (incluzînd political correctness) de azi? Nici ea, nici Kristina Ohlsson, în cărțile ei (cel puțin în cele două apărute în românește, în colecția Enigma de la Univers) nu insistă, nu fac din asta un subiect. Stefan Ahnhem la fel. Ted Lapidus, Emelie Schepp, Liza Marklund se apropie și ei. Acum, după ce am înșirat și alți autori suedezi care au pus pe masă problema imigrației, îmi pare că da, Camilla Grebe a făcut în „Jurnalul dispariției mele” mai mult: a făcut din imigrație un subiect. Iar metafora din titlul original îi împlinește demersul.

Și dacă tot am ajuns la titlu, să vorbim despre el. De data asta nu s-a ales titlul dat de englezi („After She’s Gone” – care îmi pare cel mai nefericit, este atît de vag, încît poate însemna orice) și bine a făcut editorul, s-a ales varianta franceză („Le journal de ma disparition”), un titlu poetic, frumos, care sună bine, are legătură cu o mare parte din carte, dar… nu despre asta vorbește Camilla Grebe, chiar dacă o face pe Hanne să scrie „Eu sînt povestitoarea, dar și povestea”. Cred că dacă autoarea ar fi vrut să pună accentul pe Hanne, făcea din ea personajul principal, scria o carte despre ea. Dar n-a fost, n-a fost așa – vorba poetului. Titlul original – „Husdjuret” (care înseamnă animal de casă, animal domestic, animal de companie – apar toate formulările în text) – sintetizează exact povestea pe care a vrut s-o spună Camilla Grebe. Chiar dacă e mai puțin poetic, poate și mai puțin vandabil. Așa că problema pe care o pun e asta: care este momentul în care editorul trădează autorul?

Camilla Grebe pune multă literatură în romanele ei polițiste, frazele ei oferă satisfacții estetice oricărui cititor de literatură, este o adevărată încîntare să-i urmărești firele narative, construcția personajelor și curgerea frazelor. Camilla Grebe este, pentru mine cel puțin, în cercul foarte restrîns al autorilor suedezi de romane polițiste pe care i-aș  citi oricînd, care m-au adus, poate, în situația de a face o pasiune pentru acest gen, alături de Erik Axl Sund, Stefan Anhem, Niklas Natt och Dag.

Despre traducere… numai de bine, ca în zicala noastră cu morții. Multe rateuri, multe ezitări pe care nici redactarea n-a reușit să le elimine. Nu sînt erori esențiale, dar suficient de multe cît să-mi fragmenteze lectura, să-mi creeze un disconfort sîcîitor. Doar două exemple: Tyskland apare exact așa, de parcă ar fi vreo comună suedeză și nu ditamai Germania (măcar redactorul să fi văzut traducerea corectă în ediția în engleză, că nu-mi imaginez că s-a redactat după original – iar dacă s-a redactat după original, am îndoieli că doi oameni care știu suedeză ar fi lăsat în text Tyskland). Al doilea caz e celebrul „kanelbulle”, tradus ba ca brioșă cu scorțișoară, ba rulou, ba, pur și simplu, prăjitură. O căutare pe Google a imaginii respectivului produs ar fi lămurit pe toată lumea că nici vorbă nu poate fi de tradus prin brioșă. Și nici prin rulou. Neesențiale, cum am zis, dar sîcîitoare. A, era să uit! Sînt trei exemple: al treilea esete un alt loc comun – piatră de încercare pentru traducătorii cărților suedeze – „midsommar”. Care, în acest caz, e tradus prin „sărbătoarea echinocțiului de vară”. Cum? Echinocțiu de vară?! Pare că cineva nu știe să facă distincția între echinocțiu și solstițiu nici în limba română (apare de două ori; deci dacă îți dai de două ori cu ciocanul peste deget… e ori masochism, ori…).

(publicat – mai puțin ultimul paragraf – în Literomania nr. 145, 7 februarie 2020, la rubrica G.E.N. – „Viața utopică a animalelor de companie”)

Meg Gardiner și Amy Gentry în Texas

22 februarie (adică azi) Meg Gardiner își lansează noua carte – „The Dark Corners of the Night” – la Austin (Texas), unde va avea o conversație cu Amy Gentry.

Meg Gardiner este cunoscută publicului român prin volumul „Lanțul de crime” (Editura Univers, colecția Enigma, 2015, traducere de Ioana Vighi),  al 5-lea din seria Evan Delaney. Iar Amy Gentry a fost publicată de curînd la Editura Paralela 45, în colecția Bestseller: „Pierdută pentru totdeauna” (traducere de Silvia Sbârnă-Bogaciu).

Literomania 147, G.E.N. 21 – La est de tenebrele cu sfoară roșie

Vineri 21 februarie a apărut Literomania nr. 147. Rubrica G.E.N. se află la cea de-a 21-a apariție.

La est de tenebrele cu sfoară roșie


Un articol despre:

Los Angeles Times Book Prize, Premiul Ray Bradbury, Ted Chiang, Amal El-Mohtar, Max Gladstone, Brian Evenson, Marlon James, Namwali Serpell, Steph Cha, Michael Connelly, Jane Harper, Laura Lippman, Attica Locke, Clubul de carte Nordic Noir, Michelle Richmond,  Adrian Delu, Andreea Chebac, Clubul Galaxia 42, Daniel Timariu, Darius Hupov, Ciprian Ionuț Baciu, Clubul de Lectură Nemira, Gwenda Bond, Alexandra Florescu, Marian Coman, CenaKLUb Tiuk, Cristina Nemerovschi, Alexandru Lamba, Caroline Kepnes, Anca Zaharia, Alex Voicescu,  Mihail Vakulovski, Cristian Vicol, Editura Tritonic, Teodora Matei, Lucian Dragoş Bogdan, Catalina Fometici, Daniel Timariu, Lucian-Vasile Szabo, Flavius Ardelean, Homunculus Verlag, Eva Ruth Wemme, Tîrgul de Carte de la Leipzig, Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, T.O. Bobe, Ion Luca Caragiale, Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Ioana Nicolaie, Editura Ikar, Emelie Schepp, Nordin Agency, Camilla Läckberg, Jo Nesbø, Liviu Szoke, A.J. Kazinski, Editura Trei, Doru Mareș, Jeff VanderMeer, Fred Vargas, Sian Reynolds, Ileana Cantuniari, Editura Crime Scene Press, Simona Brînzaru, Editura Humanitas, 2008, Stephen King, Ruxandra Toma, David Lagercrantz, Stieg Larsson, Sofie Sarenbrant, Laura von Weissenberg, Lars Kepler, Viveca Sten, Sandra Oh, Jodie Comer, Oyinkan Braithwaite, Editura Art, Iulia Gorzo, Booker Prize, Women’s Prize For Fiction, Premiile Anthony, Stefan Ahnhem, Editura Litera, Dana-Ligia Ilin, Daniel Silva, Editura Polirom, Ileana Dinu, Editura Cartea Românească, Mugur Butuza, Dorothy L. Sawyer, Open Road Integrated Media.

Articolul poate fi citit în Literomania 147, rubrica G.E.N.