Bogdan Hrib: „Noua direcție în Crime Fiction, după 10 ani de Nord, e Estul“

(un interviu mai vechi cu Bogdan Hrib, apărut în Observator cultural)

Scriitorul și editorul Bogdan Hrib s-a întors de curînd de la Lyon, unde a participat la Quais du Polar, unul dintre cele mai importante festivaluri de literatură mystery & thriller, noir, polar…, adică polițistă, cum i se spune pe la noi.

 Cum se definește genul acesta de literatură? Cum i se zice prin Europa? De cîte feluri este ea, în cîte subgenuri se poate împărți?

Cred că ar fi locul unei lungi dezbateri sau subiectul pentru o serie de conferințe științifice. (De altfel, pe malul celălalt al Mînecii și, mai ales, pe malul celălalt al Atlanticului există mulți profesori universitari care se ocupă de analiza genului din mai multe perspective!) Nici vorbitorii de engleză nu prea știu exact care e ordinea. Să luăm, de exemplu, cele două Amazoane: cel american denumește generic: Mystery, Thriller & Suspense, pe cînd cel britanic: Crime, Thrillers & Mystery. Desigur, e doar o diferență de nuan­ță, și totuși cred că e foarte importantă: britanicii pun mai mult accent pe investigație și americanii, pe fiorii aventurii. Genul a avut și are tot felul de denumiri în funcție de… înaintași: în Italia, volumele sînt giallo (cu acest nume din secolul al XIX-lea), francezii au scornit noir‑ul în 1945, cînd editorul Marcel Duhamel de la Gallimard a lansat Série Noire, traducînd clasicii hard-boiled americani. Două detalii – evident, coperta era neagră și se pare că numele colec­ției a fost inventat de poetul Jacques Prévert.

Astăzi există multe subgenuri ale acestei specii populare. Aș prelua clasificarea britanică – e detaliată și chiar simpatică. Așadar: cele mai multe volume sînt Thrillers, un fel de denumire generică, urmează Psychological, Mystery, Series (atenție, seriile nu sînt un subgen, dar pentru fani e bine să fie marketate separat!). Și încep reglajele fine: Women Sleuths, Police Procedurals, Technothrillers, Action & Adventure, Hard-Boiled, Historical, Political, Legal, Medical, Spy Stories. Interesant că universul Sherlock Holmes este și el rubrică separată. Desigur, clasificarea americană cuprinde și alte subgenuri care explică, probabil, gusturile diferite ale publicului: Financial, Military sau Supranatural și – cum puteau lipsi? – Private Investigators. Aceste clasificări ajută compartimentele de marketing să comunice mai simplu și mai eficient cu publicul fidel.

Interesant este că termenul noir a pătruns masiv în spațiul anglo-saxon, mai ales de cînd nordicii se numesc… Nordic Noir, iar substantivul thriller apare inclusiv pe copertele franceze. Germanii folosesc termenii de Krimi Roman sau Thriller.

În România nu am găsit o denumire generică, forma romane polițiste mi se pare extrem de îngustă și profund peiorativă. Prefer, cu riscul de a fi considerat snob, să folosesc „Mystery & thriller“, întrucît „Mistere și fiori“ e cam copilărească. Dar așteptăm propuneri.

Și-acum să revenim la festivalul de care spuneam. Unde se plasează acest festival în noianul de festivaluri dedicate literaturii polițiste în Europa? Ce alte festivalul importante mai sînt?

Quais du Polar din Lyon rîvnește a fi cel mai important festival european. Aș zice că e la fel de important precum cel britanic, CrimeFest-ul de la Bristol. Din nefericire, nu cunosc alte festivaluri locale din Franța, dar britanicii au un Bloody Scotland, un Newcastle Noir, un Shetland Noir și cîte și mai cîte… Am știință și de Iceland Noir, din Reykjavik, toate, cu zeci de autori invitați și cel puțin două zile de prezentări, dezbateri, lansări. Întotdeauna există ca parteneri: biblioteci, universități sau camere de comerț, asociații ale scriitorilor, librari, autoritățile locale sau chiar naționale (cel puțin în cazul Islandei). Peste ocean, în SUA sau Canada, există nenumărate ocazii de întîlniri la nivel de regiune, stat sau… coastă! De exemplu, în acest an, cea mai mare convenție de gen – Bouchercon, the World Mystery Convention, cu tema „Passport to Murder“, are loc în octombrie, la Toronto.

O vorbă și despre vecini. În Polonia se organizează un festival uriaș la Wrocław, iar în Slovenia, într-o mică stațiune, lîngă Maribor, festivalul-boutique Alibi.

Ce scriitori au fost invitați la Lyon?

Greu de făcut o selecție. Importanți erau cam toți, dar nu pentru noi. Din cei peste 160, dacă nu mă înșel, 100 erau francezi și despre mulți dintre ei eu nu știam nimic, deși aveau cozi uriașe la autografe. Cunoscuți pentru mine: Antonin Varenne, Bernard Minier, Dominique Sylvain, Laurent Astier, Marc Fernandez și Olivier Truc. Printre străini, trei islandezi foarte simpatici: deja celebrul Arnaldur Indridasson, apoi două revelații ale momentului, Ragnar Jonason și Lilja Sigurdardottir. Urmau americancele Donna Leon, care nu s-a ridicat de pe scaun timp de trei zile și a semnat mii de autografe, și ingenua Megan Abbott. L-aș mai pomeni și pe britanicul Philip Kerr, cu al său detectiv Bernie Gunther (personaj principal în 11 romane, dar care n-a prea avut succes la noi), pe Dror Mishani, publicat de Editura Trei și invitat anul trecut la Bookfest – din nefericire, și el are în România un succes limitat, romanul său de debut, Dispariția, nu a fost urmat de traducerile următoarelor. Să nu uit de germanii Oliver Bottini și Sebastian Fitzek. Un estonian care scrie mistere medievale (dar și SF): Indrek Hargia. Și un polonez foarte pe val: Zygmunt Miloszewski. Am obosit să-i tot enumăr… Au fost mulți.

Și doi români: E.O. Chirovici și Bogdan Teodorescu. De ce crezi că au fost invitați cei doi? Care ar fi meritele lor? Și cum i-ai văzut printre ceilalți invitați? Erau de-acolo? Erau în locul unde ar trebui să fie? Te întreb asta pentru că la noi îmi pare că nu au un loc al lor bine definit. Sau poate că de-abia acum și-au găsit un loc în literatura română și a lumii?

Răspunsul a fost dat de Lire, cea mai importantă revistă despre citit din Franța sau chiar de pe mapamond: noua direcție în Crime Fiction, după zece ani de Nord, e Estul. Și în acest moment singurii autori români traduși în Franța sînt cei doi, respectiv Cartea oglinzilor a lui Chirovici și Spada lui Bogdan Teodorescu. Toți invitații au fost văzuți la fel, n-au existat nici un fel de discriminări. N-ar fi avut de ce… Eram printre aproape 100.000 de fani Polar. Contează țara autorului? Nu. Contează povestea. Și Estul are povești bune. Au fost invitați autori din Rusia, Serbia, Estonia, Polonia…

Cred că la noi nu au un loc bine definit pentru că acest gen de literatură nu are un public bine definit. Cum nici SF-ul nu e un… sport de masă! Nu mai vorbesc de romanele de dragoste… Sau poate că au început să fie prea multe. Nu știu dacă termenii literatura română sau literatura lumii pot defini fenomenul Crime/ Polar/Krimi…, așa cum se prezintă acum în Europa, în America sau în Japonia. Sînt sigur că aceste romane fac parte din literatura lumii, dar judecînd ca un simplu cititor, nu ca un critic sau istoric literar. Mi-aș dori ca romanele Mystery & thriller să aibă un public fidel și entuziast. Ar fi suficient.

Crezi că are vreo importanță pentru cariera lor internațională că atît Chirovici, cît și Teodorescu s-au stabilit în altă țară?

E vorba de oportunități geografice… Dacă te poți afla aproape de un loc unde se poate discuta cu editori mari, unde poți bea o cafea la fiecare două zile cu un agent literar, unde ai librării pline de cititori, să zicem că ești mai aproape de a avea șansa publicării. Deși cred că e vorba de anduranță, de scrisori trimise, de întîlniri virtuale, de multe discuții pe email. Așadar, prezența fizică nu e absolut necesară. Cel puțin în primele etape ale negocierii. Nu știu dacă Teodorescu sau Chirovici s-au stabilit în altă țară, poate că doar locuiesc temporar acolo. Dar există și campania de promovare și, într‑adevăr, fiind la doi pași de un public fidel, avizat, e un avantaj. Evident, e mult mai ușor să promovezi un român la Salonul de la Paris dacă el locuiește în Franța sau în Belgia. În concluzie, cred că poate fi un avantaj, dar nu unul decisiv.

Cum crezi că ar putea intra mai serios literatura română pe piața europeană de carte? Mă gîndesc că, dacă un scriitor român, tradus într-o limbă europeană, vinde 10.000 de exemplare, nouă ni se pare un succes. La scara pieței de carte din Europa… s‑ar putea ca scriitorul respectiv să rămînă necunoscut. Eventual, cunoscut în unele cercuri literare. Deci, o întrebare foarte transparentă, o ridicare de minge la fileu, de fapt: crezi că literatura noastră polițistă, SF și fantasy s-ar vinde mai bine în Europa decît, să zicem, romanele despre comunism?

Nu știu răspunsul la această întrebare. Poate cu o politică de promovare întinsă pe zeci de ani, cu multă coerență și cu mulți bani. Și, pentru că vorbești despre mingea la fileu, cu volume care se adresează cititorului mediu, obiș­nuit, celui care își cumpără cărți pentru bucuria spiritului, dar și pentru deconectare, pentru fuga din realitatea cenușie spre o lume galactică mai bună sau spre o lume Crime mai… nea­­gră, pentru jocul minții în căutarea criminalului (în fond, romanele polițiste sînt cam ca enigmistica), pentru pretextul de a sta pe iarbă sau pentru a putea fugi de acasă…

Sincer, cred că 10.000 de exemplare vîndute pot fi un bun început chiar și pe o piață mare, precum cea britanică sau franceză. Sînt și mulți autori de-ai lor care visează la un tiraj de 10.000, mai ales la debut. Dar nu cred că e suficient să avem un autor sau doi; după ce vom avea cîte 10-12 nume din SF, tot atîtea din crime și din romance, se va forma un public doritor și consumator și pentru poveștile noastre. Cred că modelul estic demn de urmat este cel polonez. Vîrful lor de lance este Marek Krajewski, dar care nu e singur. Îl urmează un pluton foarte puternic și bine susținut. Iar Polonia știe să cîștige simpatia publicului și a presei (fie ea acum și new-media) prin tot felul de mijloace… gastronomice. La toate tîrgurile de carte, în standurile Poloniei se oferă niște mere superbe; la Lyon, mîncarea de la cocteilul festivalului, precum și berea au fost oferite de polonezi. Există multe metode pentru a capta (sau captura) aten­ția și bunăvoința publicului. De fapt, cred că se începe cu declanșarea curiozității publicului, și apoi i se oferă marfa, dar marfa trebuie să fie multă și bună, diversă, pentru toate gusturile. Sper că am fost destul de concret…

Romanele despre comunism sînt minunate, poate n-ar fi rău să avem cîte-o poveste (Noir) despre demolarea cartierului Uranus, despre Casa Poporului, despre mahalalele Bucureștiului interbelic. S-ar putea să mai avem o problemă care vine din perioada ante-comunistă: n-am avut un mare public consumator de romane polițiste nici atunci. Și nici o producție masivă sus­ținută de zeci de autori locali. N-am avut ca ei: Agatha Christie, Ruth Rendell, Dorothy L. Sayers, Margery Allingham, Raymond Chandler, Dashiell Hammett, John Buchan. Apoi, sînt zeci de autori clasici din zona anglo-americană de­spre care cititorul nostru n-a auzit deloc. Știe cineva cine a fost Ngaio Marsh? Prea puțini… Așadar, publicul român a ratat ceea ce s-a numit The Golden Age of Detective Fiction.

În ultimii doi ani, ICR și Ministerul Culturii au făcut cîțiva pași în direcția promovării ficțiunii de gen, cum îi zicem noi. Un catalog pe genuri/subgenuri în 2015 (cu un articol despre SF&F și unul despre polițiste), un catalog specializat pe SF&F și Myste­ry&thriller în 2016, o antologie SF&F în limba engleză editată de Editura ICR în 2015 și un grup de scriitori trimiși la Tîrgul Interna­țional de Carte de la Beijing să promoveze această antologie. Eu zic că ăsta e doar un început. Ce crezi că s-ar mai putea face?

S-au făcut pași importanți. Foarte importanți. Ar trebui să mergem mai departe. Pericolul mare este ca ei să se oprească. Sînt convins că realizările glorioase nu vor apărea imediat. Suedezii s-au luptat aproape 20 de ani pentru a impune Nordic Noir-ul în toată lumea. Henning Mankell a fost printre pionieri. Stieg Larsson a consacrat genul. Acum nordicii fac legea. Dar apar direcții noi, așa cum am spus, Estul amenință. Așadar, e simplu: să facem încă un catalog care să conțină mai mulți autori, catalogul să fie tradus și în germană sau franceză. Să publicăm antologii și să scriem articole. Să se aprobe traduceri de SF, crime și romance. Pare simplu, nu-i așa? Dar nu ajunge doar disponibilitatea instituțiilor statului, cineva chiar trebuie să scrie acele articole și să editeze materialele pentru cataloage. Cineva trebuie să traducă. Sper să fim din ce în ce mai mulți. Deși deocamdată pare un fel de muncă patriotică.

Hai să nu lăsăm totul doar în spinarea instituțiilor statului, cred că lucrurile nu țin exclusiv de ICR și de Ministerul Culturii. Cum ar putea pune umărul autorii la exportul de literatură editurile – că, pînă la urmă, de­­s­pre autori e vorba?

Editurile încep să pună umărul dacă au autori români în portofoliu. Altfel, nu au nici un motiv. E simplu, pentru că e vorba de afaceri și bani. Poate că ar fi bine să aibă o politică structurată pe o strategie pe termen lung. Autorii ar trebui să se gîndească, în primul rînd, la cariera lor și la sacrificiile pe care ar trebui să le facă pentru un viitor succes pe care nu-l garantează nimeni. Și totuși, există, cred, minime condiții. Un site personal decent, o prezenţă în spațiul public prin publicarea de articole și povestiri, o prezență pe Wikipedia, o prezență masivă la evenimente, coagularea unui fan club personal. Altfel spus, vizibilitate. Cred că e nevoie de coerență și conținut. Într-o lume a new-media care plimbă o mulțime de informații și senzații, de la animale și flori la imprecații și declarații siropoase de dragoste, un autor ar trebui să aibă un mesaj echilibrat, constant, coerent și plin de conținut. Și, mai ales, ar trebui să scrie continuu.

Ai informații pe care le poți împărtăși celor care ne citesc despre traduceri iminente din autorii români?

Informații am, dar din nefericire editorii străini nu îmi dau permisiunea să fac declarații. Nu fac pe nebunul, e doar o chestiune de coerență în campania lor de marketing. Se lucrează la două antologii (una pur românească și una regională), care conțin destul de mulți autori de limbă română și există mai multe intenții de traducere. Propun să mai așteptăm puțin, pînă la Gaudeamus, măcar.

Dacă ne referim la cei deja traduși în limbi străine, atunci știu că va apărea un nou roman semnat de George Arion în Belgia și unul în Macedonia, Bogdan Teodorescu va avea o ediție a romanului Spada în greacă. Cu toată modestia, editorul meu canadian ar dori să retraducă Ucideți generalul pentru piața americană, operînd și unele modificări în text. Evident, m‑am bucurat și am fost de acord. Despre E.O. Chirovici nu mai pomenesc (ca să nu mai fiu încă o dată ținta unor hateri), pentru că el are deja 37 de ediții. Sperăm să ne dezvoltăm relațiile cu vecinii și să avem în curînd traduceri în sîrbă, maghiară sau cehă. Deocamdată însă, așa cum am zis, mai bine tăcere.

Ce e cu „Valul Tritonic“? De vreun an se vorbește despre el, unii cu admirație, alții cu invidie, alții în contra lui. Care este conceptul, cum se concretizează, ce rezultate a produs pînă acum?

Conceptul? A fost construit din mers. Cred că cel mai important element care ne leagă este prietenia. Deși, poate că dacă am fi fost undeva, într-un Vest capitalist bine dezvoltat, ar fi trebuit să ne lege interesul comun (și mă refer la interesul material, evident). Încercăm să construim o comunitate a autorului român de fic­țiune de gen.

Cel mai important element: să aducem cartea și autorul ei cît mai aproape de cititor, să-și dorească nu numai să cumpere (și să citească), dar să-l și cunoască pe autor, să schimbe cîteva păreri, impresii, să-i ceară un autograf și să spere că acel autograf este o amintire frumoasă, dar și o investiție.

Despre rezultate fizice cred că e greu să vorbim acum. Vînzările nu sînt extraordinare, evident, dar avem cîteva debuturi importante (Petru Berteanu în Mystery & thriller, apoi Alexandru Lamba, Mihai Alexandru Dincă, Florin Purluca, toți trei în zona SF), am momit autorii de SF&F să migreze și spre noir și, prin promovarea pe autor, nu pe gen, încercăm să generăm grupe de fani care să citească tot ce publică respectivul autor. Deocamdată – pentru că are și multe titluri, opt ca autor unic și două în colaborare cu Teodora Matei –, Lucian-Dragoș Bogdan este singurul dintre noi care e cumpărat indiferent că scrie SF, crime sau romance. Anul acesta deja am avut alte debuturi – Cătălina Fometici și Cezarina Anghilac. Dar vor urma și alții. Nu spun cine. Încă.

În acest moment, cînd ușile editorilor străini încep să se întredeschidă, ne pregătim și noi să-i momim cu poveștile noastre…

Spune-mi trei autori români, din această zonă, despre care crezi că, în următorii trei‑cinci ani, vor fi publicați de edituri străine. Și spune-mi și de ce crezi în ei.

O întrebare la fix. Dar cred că e greu să aleg trei, pentru că pot fi mai mulți. Cei deja traduși vor avea cu siguranță noi ediții în alte limbi și, așa cum ziceam mai sus, apariția unor antologii va deschide ușa noilor nume. Dintre cei netraduși…, la categoria nume clasice: Lucia Verona și Dănuț Ungureanu, la categoria tineri, dar buni: Lucian-Dragoș Bogdan, Tony Mott, Anamaria Ionescu, la categoria debut: Petru Berteanu și Alexandru Lamba… Există și un proiect care implică un trio feminin… Să nu vorbim despre proiecte. Lista ar putea continua. Sper să nu supăr pe nimeni.

Un editor străin va alege un titlu nu numai pentru că e bine scris, povestea e minunată și personajele complexe. Este extrem de importantă corelarea contextului sociopolitic sau socioeconomic din piața respectivă cu tema volumului. Adică să prinzi momentul bun. Și despre asta nu putem face estimări.

Nu încheiem fără să te întreb ce mai face scriitorul Bogdan Hrib. La ce festivaluri sau tîrguri internaționale va mai participa anul ăsta, ce a mai negociat cu editurile, cu agen­ții străini?

Scriitorul Bogdan Hrib își dorește să lase un pic de spațiu fotoreporterului Bogdan Hrib și să publice un volum cam științific despre fotografia de presă. E un proiect vechi și se apropie data apariției cu pași repezi. Apoi scriu povestiri noir cu acțiunea în Bucureștiul meu drag (născut și crescut aici, îmi pot permite să-l iubesc și să-l urăsc în același timp, să-l cert și să‑l mîngîi), povestiri care vor apărea în cîteva antologii. Visez un volum cu povestiri din Titan. Un fel de Titan Noir. Pentru că avem aici un parc minunat, cu multe ascunzișuri, cotloane, lac cu insule, bărci, mici crînguri, locuri de joacă… Un spațiu minunat pentru… noir! Și undeva, în adîncuri, există un proiect de continuare a romanului Ultima fotografie. Personajul meu, Alexandru Zaharia, și-a schimbat meseria, acum face cafele și ascultă poveștile oamenilor. Cam atît.

Plimbări. În țară, la tîrgurile organizate de bibliotecile județene sau de universități – Alba Iulia, Suceava, Galați, Focșani, apoi, la vară, festivalul prietenilor mei – Simfest la Tîrgu Mureș. Toamna va fi plină: un festival-boutique în Slovenia, întîlnirea autorilor europeni de crime fiction la Viena, cu siguranță, pe fugă, două tîrguri de carte, Göteborg și Frankfurt. Și pot să mai apară surprize plăcute.

(interviu publicat în Observator cultural, nr. 870, 5.05.2017)