Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Literomania, 3 mai 2019:

„Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi.”

Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Trei, 2019, traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Aș putea începe cu un citat: „M-a umflat rîsul. Nu mă puteam opri. Zăceam acolo condamnat la moarte, beat, un asasin profesionist ratat, plănuind o viață lungă și fericită cu o femeie care, ultima oară cînd îi vorbisem, îmi spusese în termeni lipsiți de echivoc că n-avea de gînd să mă mai vadă vreodată.” Iar apoi să spun că despre asta e vorba în carte și gata.

Dar ar fi păcat. Pentru că n-aș spune nimic despre frumusețea simplității acestei povești cu „un băiat iubea o fată”. Mă rog, nici el nu era chiar băiat, nici ea nu era chiar fată, ambii trecînd prin niște experiențe care i-au marcat, dar care i-au adus în punctul în care cei doi se întîlnesc. Un bărbat s-a îndrăgostit de o femeie și ea, la rîndul ei, de el este într-adevăr o poveste simplă, o temă bine-cunoscută a literaturii, folosită în mii, zeci de mii, sute de mii și milioane de cărți.

Ce o diferențiază între toate poveștile de dragoste pe care le-am citit? Ce mi-a apropiat-o, mai bine zis, ce m-a făcut să empatizez cu un personaj care a fost colector de bani , recuperator de datorii, dealer de droguri și asasin plătit, care fură de la angajatorul lui – da, nu-i frumos să furi, dar dacă ai un copil bolnav și nu ai bani de tratament, povestea asta cu „să nu furi”  s-ar putea să nu fie chiar în topul priorităților respectivului personaj – apoi, cînd un alt asasin plătit vine după el, pentru a-i aplica pedeapsa, fuge undeva unde să-și piardă urma, iar acolo i se întînmplă ceea ce nu mai spera să i se întîmple vreodată…? Ei bine, felul în care JoNesbø își spune povestea, felul în care m-a sedus cu vorbele lui, deși nu sînt la prima carte a norvegianului, care mi-a plăcut ca scriitor încă de la „Liliacul”, primul lui roman, dar mi s-a arătat acum, la 18 ani de la scrierea acelei prime cărți despre polițistul Harry Hole,  cel care avea să-l facă celebru în toată lume, mi-a arătat, ziceam, că pentru un scriitor, trecerea timpului și scrierea de cărți ajută, face bine scriiturii și uite că-mi apare acum un Nesbø mai stăpîn pe mijloacele lui literare, un scriitor cu o scriitură mai frumoasă, pentru că frumusețea scriiturii îi apare în pagină fără cel mai mic efort, pentru că, după o vreme, scriitorii buni devin foarte buni și scriu bunătăți așa cum respiră. Nesbø scrie frumos, dar fără să-l văd mereu ițindu-se pe după pagini și întrebîndu-mă: „nu-i așa că sînt talentat?”. Iar cînd preotul Jakob Sara spune „Mi-ai făcut fiica frumoasă din nou, Ulf”, ție, cititorului, îți dau lacrimile sau poate nu, dar știi că toate astea au legătură cu frumusețea lumii, din care face parte și literatura.

Nu cred că apare vreun polițist în cartea asta, dar totul este despre contraste, totul este despre ciocnirea civilizațiilor, a culturilor, a mentalităților atunci cînd un interlop ajunge într-o mică așezare de oameni obișnuiți mai mult cu biserica – dar aici nu sîntem în marile orașe ale nordului, în care bisericile sînt mai mult muzee și cafenele, sîntem în Kåsund, în teritoriul sami, în cea mai nordică regiune a Norvegiei. Nu îl avem decît pe asasinul Jon Hansen (care se prezintă drept Ulf) și pe locuitorii din sat care s-au trezit cu el pe cap.E o carte despre prietenie, loialitate, soartă și puterea de a te bate cu ea, despre religie și credință și despre tradiții, despre adevăr și minciună, despre populația sami, despre speranță – „Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi” zice Nesbø. Din punctul meu de vedere e și despre îndrăgostirea de un scriitor.

(publicat în Literomania nr. 113, 3 mai 2019, la rubrica G.E.N. – „Nesbø, Nesbø, Nesbø!… și oleacă de Romcon”)