Camilla Grebe – Jurnalul dispariției mele (Husdjuret)

Literomania nr. 145, 7 februarie 2020:

Animal de companie

Camilla Grebe – „Jurnalul dispariției mele”

Editura Trei, 2019, colecția Fiction Connection, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa

Titlul original: „Husdjuret” (2017)

Autoarea

Camilla Grebe s-a născut la Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968. Pînă acum a publicat cinci romane în seria „Siri Bergman”, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul „Ar fi putut fi Paradisul”, în traducerea lui Doru Mareș), trei romane în seria „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul, și patru romane pe care le-a semnat singură, în seria „Flickorna och mörkret” („Fete în întuneric”): „Älskaren från huvudkontoret” (2015, publicat în limba română cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa), „Husdjuret” (2017, publicat în limba română cu titlul „Jurnalul dispariției mele”, Editura Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa), „Dvalan” (2018) și „Skuggjägaren” (2019).

„Jurnalul dispariției mele” i-a adus Camillei Grebe premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste (premiu pe care, doi ani mai tîrziu, avea să-l ia și pentru „Skuggjägaren”) și Premiul „Cheia de Sticlă” pentru cel mai bun roman polițist nordic.

Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului „Gheața de sub picioarele ei” au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea

La doi ani după întîmplările din precedentul volum, profilerul Hanne Lagerlind-Schön și inspectorul criminalist Peter Lindgren anchetează un caz vechi de crimă, redeschis la opt ani după ce, în 2009, niște adolescenți au găsit cadavrul unei fete. Malin Brundin, o tînără polițistă, este inclusă și ea în echipa care investighează cazul, ea fiind cea care, în 2009, găsise craniul victimei. Apoi cei doi polițiști veniți de la Stockholm dispar, Hanne este găsită la marginea unei păduri neamintindu-și nimic din cele întîmplate și fără jurnalul în care-și nota tot, absolut tot, pentru a face față demenței din ce în ce mai prezente, iar Peter este de negăsit.

Și așa ancheta se rupe în două, mai precis echipa rămasă trebuie să gestioneze acum atît crima cea veche, cît și dispariția lui Peter.

Cartea

La fel cum a făcut în romanul precedent, Camilla Grebe scrie povestea folosind două puncte de vedere, ale lui Malin și Jake. Malin este polițista locală, logodită cu Max, un tînăr cu o poziție foarte bună în Stockholm, care i-ar putea oferi șansa de a pleca definitiv din Ormberg, un sat în care toată lumea știe pe toată lumea, în care industria de odinioară a dispărut fără a fi înlocuită cu altceva, iar în clădirea unei fabrici dezafectate funcționează un centru pentru refugiați, un sat caracterizat prin cîmpii nesfîrșite și păduri tăcute, unde viața înseamnă seri în fața televizorului, cu chipsuri și vin, și vizite regulate la supermarket pentru cumpărăturile săptămînii. Jake este un tînăr de 15 ani, aflat în căutarea unei identități care să-i rezove și dilema „e în regulă să bați femei și să le legi, dar nu să te îmbraci ca ele?”. Ba chiar am putea număra încă un punct de vedere, cel al Hannei, a cărei viziune asupra lucrurilor ne este înfățișată în paginile jurnalului ei, stratagemă ce-i oferă autoarei posibilitatea de a prezenta întîmplări pe care nimeni altcineva n-ar avea cum să le știe, dar fără de care ar fi foarte greu de urmărit ancheta. Fiecare din cei trei naratori își analizează propria viață și relațiile cu cei din jur – fie că e vorba despre familie, fie că e vorba despre colegii de școală sau de serviciu, fiecare se raportează la Ormberg, la Stockholm sau la întreaga Suedie și descoperim astfel că problemele de existență (sau subzistență) sînt oarecum aceleași indiferent unde ar trăi,  pentru că sînt generate de oamenii cu care cei trei vin în contact. Avem din nou elementul care a adus succesul literaturii numite „nordic noir”, relația biunivocă între individ și societate, în condițiile în care toată lumea se uită cu admirație la  modelul social nordic, model care are însă și zone lui de umbră, care țin poate de politică, poate de individ, de om.

Apare din nou problema imigranților, cu diversele căi de rezolvare: tolerarea, asimilarea, integrarea. Iar lucrurile nu sînt simple, ele țin de puterea fiecăruia de a înțelege fenomenul, de a vrea să-l înțeleagă, de a-și pune viziunea proprie alături (sau împotriva) viziunii politice a momentului. Mi-a părut însă că Grebe trece cumva pe lîngă subiect, îl pomenește, dar fără să insiste, fără să-i dea consistență. De ce? De ce doar îl pomenește? Doar atît se poate acum, în condițiile social-politice (incluzînd political correctness) de azi? Nici ea, nici Kristina Ohlsson, în cărțile ei (cel puțin în cele două apărute în românește, în colecția Enigma de la Univers) nu insistă, nu fac din asta un subiect. Stefan Ahnhem la fel. Ted Lapidus, Emelie Schepp, Liza Marklund se apropie și ei. Acum, după ce am înșirat și alți autori suedezi care au pus pe masă problema imigrației, îmi pare că da, Camilla Grebe a făcut în „Jurnalul dispariției mele” mai mult: a făcut din imigrație un subiect. Iar metafora din titlul original îi împlinește demersul.

Și dacă tot am ajuns la titlu, să vorbim despre el. De data asta nu s-a ales titlul dat de englezi („After She’s Gone” – care îmi pare cel mai nefericit, este atît de vag, încît poate însemna orice) și bine a făcut editorul, s-a ales varianta franceză („Le journal de ma disparition”), un titlu poetic, frumos, care sună bine, are legătură cu o mare parte din carte, dar… nu despre asta vorbește Camilla Grebe, chiar dacă o face pe Hanne să scrie „Eu sînt povestitoarea, dar și povestea”. Cred că dacă autoarea ar fi vrut să pună accentul pe Hanne, făcea din ea personajul principal, scria o carte despre ea. Dar n-a fost, n-a fost așa – vorba poetului. Titlul original – „Husdjuret” (care înseamnă animal de casă, animal domestic, animal de companie – apar toate formulările în text) – sintetizează exact povestea pe care a vrut s-o spună Camilla Grebe. Chiar dacă e mai puțin poetic, poate și mai puțin vandabil. Așa că problema pe care o pun e asta: care este momentul în care editorul trădează autorul?

Camilla Grebe pune multă literatură în romanele ei polițiste, frazele ei oferă satisfacții estetice oricărui cititor de literatură, este o adevărată încîntare să-i urmărești firele narative, construcția personajelor și curgerea frazelor. Camilla Grebe este, pentru mine cel puțin, în cercul foarte restrîns al autorilor suedezi de romane polițiste pe care i-aș  citi oricînd, care m-au adus, poate, în situația de a face o pasiune pentru acest gen, alături de Erik Axl Sund, Stefan Anhem, Niklas Natt och Dag.

Despre traducere… numai de bine, ca în zicala noastră cu morții. Multe rateuri, multe ezitări pe care nici redactarea n-a reușit să le elimine. Nu sînt erori esențiale, dar suficient de multe cît să-mi fragmenteze lectura, să-mi creeze un disconfort sîcîitor. Doar două exemple: Tyskland apare exact așa, de parcă ar fi vreo comună suedeză și nu ditamai Germania (măcar redactorul să fi văzut traducerea corectă în ediția în engleză, că nu-mi imaginez că s-a redactat după original – iar dacă s-a redactat după original, am îndoieli că doi oameni care știu suedeză ar fi lăsat în text Tyskland). Al doilea caz e celebrul „kanelbulle”, tradus ba ca brioșă cu scorțișoară, ba rulou, ba, pur și simplu, prăjitură. O căutare pe Google a imaginii respectivului produs ar fi lămurit pe toată lumea că nici vorbă nu poate fi de tradus prin brioșă. Și nici prin rulou. Neesențiale, cum am zis, dar sîcîitoare. A, era să uit! Sînt trei exemple: al treilea esete un alt loc comun – piatră de încercare pentru traducătorii cărților suedeze – „midsommar”. Care, în acest caz, e tradus prin „sărbătoarea echinocțiului de vară”. Cum? Echinocțiu de vară?! Pare că cineva nu știe să facă distincția între echinocțiu și solstițiu nici în limba română (apare de două ori; deci dacă îți dai de două ori cu ciocanul peste deget… e ori masochism, ori…).

(publicat – mai puțin ultimul paragraf – în Literomania nr. 145, 7 februarie 2020, la rubrica G.E.N. – „Viața utopică a animalelor de companie”)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s