Pinborough, Bakkeid, Adams, Kepler, Börjlind, Nesbø, Knight, Kim

Cîteva traduceri în curs de apariție sau proaspăt apărute în românește:

Sarah Pinborough – Prietena mea de suflet (Litera, 2020, traducere de Călin-Andrei Popa)

Heine Bakkeid – Cînd mîine nu mai vine (Paladin, 2020, traducere de Silviu Genescu)

Taylor Adams – Fără ieșire (Paladin, 2020, traducere de Roxana Brînceanu)

Lars Kepler – Contractul Paganini (Paralela 45, 2020, traducere de Elena-Maria Morogan)

Cilla & Rolf Börjlind – A treia voce (Paralela 45, 2020, traducere de Irina-Marina Borțoi)

Jo Nesbø – Vînătorii de capete (Trei, 2020, traducere de Bogdan Perdivară)

Renée Knight – Secretara (Trei, 2020, traducere de Oana Dușmănescu)

Angie Kim – Miracle Creek. Locul unde se întămplă miracole (Creator, 2020). Prremiul Edgar 2020 pentru roman de debut.

Maskineriet, sezonul 1

Maskineriet (The Machinery), Suedia & Norvegia, 2020, sezonul 1.

Un tip se trezește într-o mașină, pe un feribot care trece din Norvegia în Suedia. Pe locul de alături, o geantă cu bani și un pistol. Feribotul e întors din drum, apare poliția, omul reușește să scape. Află din presă că s-a dat o spargere în Norvegia și s-au furat 30 de milioane.

Pe de o parte avem alergătura hoților unii după alții și după bani, pe de alta avem ancheta poliției norvegiene, care se desfășoară ba în Norvegia, ba în Suedia.

Personajul principal, cunoștința noastră din primele secvențe, leagă totul –  furtul, echipa hoților (parteneriate mai vechi, iubiri și trădări la fel de vechi), echipamentele folosite în lovitură,vechea lui familie, noua lui familie, ba chiar și întîmplări din copilărie…

Ca să nu mai vorbim de povestea polițistei din Norvegia, cu lucruri mai puțin explicate, dar după ce-i aflăm povestea ne gîndim că poate de-aia…

Foarte complexă istoria care ne e propusă, multe fire care se leagă între ele, uneori zici că-s prea multe totuși, prea puse cu mîna acolo.

Sînt cîteva lucruri cam forțate însă, care n-aveau cum să se întîmple, unii prea exagerează, alții sînt prea proști. Iar finalul… chiar nu cred în el.

Alte minusuri? Da, unul mare de tot: actorul care joacă rolul principal – Kristoffer Joner – nu mi-a plăcut deloc. Dar deloc. Manierist cît cuprinde, ostentativ chiar, plus că n-am empatizat deloc cu el.

Ah, unde-i Vilanelle? 🙂

 

Seriale: The Capture & Coroner

The Capture, UK, 2019, 8 episoade. Cu Holliday Grainger, pe care o știu din Strike.

Un soldat englez venit dintr-o misiune, acuzat că a omorît un taliban fără să fie nevoie, scăpat de avocați, pe un detaliu tehnic. Apoi acuzat că și-a răpit și ucis avocata – o scenă violentă cu ei doi fiind văzută pe camerele de luat vederi dintr-o stație de autobuz.

Lucrurile nu sînt ce par a fi și Rachel Carey, detașată de la anti-terorism la omoruri, se ocupă de caz. Încet-încet iese la suprafață o întreagă cabală care implică servicii secrete și înaltă tehnologie.

Bine făcut serialul, de văzut. Premiera sezonului 2 e prevăzută pentru acest an.

Coroner (Canada), sezonul 2, 2020, 8 episoade. Cu Serinda Swan.

Slab de tot. Au vrut să-l complice (nu, să-l facă „complex”) și au exacerbat toate slăbiciunile cu care au înzestrat personajele. Jenny Cooper e super-somnambulă, Liam – amicul ei – e făcut și mai praf dincauza tentativei d esinucidere a prietenului său și ajunge la concluzia c are sindrom post-traumatic,, Ros, băiaul li Jenny, e un looser desăvîrșit, iar tatăl ei are demență. Adică… ori laaa bal, ori la spiatal. Se pare c scenariștii s-au hotărît să-i bage pe toți la spital. La domiciliu, că e mai safe.

Advokaten, sezonul 1

Advokaten (The Lawyer), Suedia&Danemarca, sezonul 1, 2018, 10 episoade. Cu Alexander Karim, Malin Buska. După o idee de Jens Lapidus, Michael Hjorth, Hans Rosenfeldt. În 2020 era prevăzută difuzarea sezonului 2.

Ilustrare exemplară a vorbei cu sacul lăudat. Lapidus, Hjorth, Rosenfeldt… Ei bine, a fost slab rău.

L-am văzut pînă la capăt mai mult pentru că era vorbit în suedeză (cred că subtitrarea a fost în engleză, deci nici măcar la capitolul ăsta satisfacția n-a fost  întreagă, pentru că n-am putut avea toată atenția pentru ce spuneau, așa că n-a funcționat pe deplin ca lecție de suedeză).

Cîndva, mașina unui polițist suedez  e aruncată în aer, sub ochii celor do copii. În mașină era polițistul și soția lui. După niște ani, copiii lor (dați spre adopție în două familii) pun la cale răzbunarea. Copiii sînt Sara, cu istoric de consumatoare de droguri, totuși polițistă, divorțată, cu un copil. El, Frank, un tînăr avocat de succes. Lucrurile se mișcă între Copenhaga și Malmö.

Dar atîtea prostii fac ăștia doi… atîtea lucruri pe care niște oameni cu mintea întreagă nu le-ar face…

Asta a fost, îmi pare rău.

Karppi, sezonul 2

Karppi (Deadwind), Finlanda, sezonul 2, 2020, 8 episoade. Cu Pihla Viitala (pe care am văzut-o și în Ivalo).

Cîteva cadavre pe care poliția le leagă ba de traficul de droguri din Estonia (aici o vedem implicată și pe fiica lui Karppi), ba de politică – construirea unui tunel între Finlanda și Estonia și lupta dintre partidul primăriței din Helsinki, pro-tunel, și opoziția contra-tunel, plus intrigile și trădările aferente.

Deci două cazuri, nota socială (politică), problemele polițiștilor (atît Karppi, cît și colegul ei, Nurmi, au probleme cît pentru un spin off de fiecare). Rețeta clasică de nordic noir, ba chiar arctic noir, că totul e îngropat în zăpadă.

S-a mișcat bine. Dar nici prea-prea, nici foarte-foarte. De văzut, oricum. Și finlandeza sună bine. 🙂

Cărți noi: Bernard Minier – Cercul (Editura Trei, 2020)

Bernard Minier, autorul seriei polițiste Martin Servaz, a debutat la 50 de ani, însă a declarat că  scrie “din copilărie, de la vârsta de zece ani, când începusem să citesc și să scriu. Prelungeam poveștile scrise de alții, luam personajele lor și începeam să-mi imaginez tot felul de lucruri în legătură cu ele”. Cititorii din România au avut ocazia să-l întâlnească anul trecut, când a lansat la București romanul său de debut – Înghețat – primul din seria Martin Servaz.

De curând, Editura Trei a publicat volumul Cercul, pentru care autorul francez a fost recompensat cu Premiul Dora-Suarez 2013 și a primit numeroase elogii din partea criticilor francezi.

Bernard Minier zguduie lumea romanului polițist.” – Le Monde

„Un roman care îți va face inima să bată de spaimă.” – Elle

„Noul policier al lui Minier confirmă din plin extraordinarul său talent.” – Le Figaro Littéraire

În Cercul, confruntarea dintre comandantul Servaz și criminalul în serie Julian Hirtmann se mută la aproape 450 de kilometri distanță, din Saint-Martin-de-Comminges la Marsac, o mică localitate din centrul Franței. Orașul Marsac există în realitate, doar că nu este un oraș universitar, așa cum este descris de Bernard Minier în cel de-al doilea volum al seriei. Însă autorul a declarat că și-a dorit de mult timp să plaseze “o intrigă în mediul universitar, microcosmosul profesorilor și studenților. Acesta a fost punctul de plecare. Cred că mi-a oferit ocazia să vorbesc indirect despre literatură și cărți, iar asta este întotdeauna o bucurie pentru un autor, dar și despre transmiterea cunoștințelor. Sunt autodidact și i-am admirat întotdeauna pe cei care au o erudiție adevărată, cunoștințe solid structurate. Și, fără îndoială, un alt motiv pentru a plasa acțiunea cărții aici a fost în amintirea tatălui meu, René Minier, dispărut în 2001, care a fost profesor peste treizeci de ani”.

Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa Mondială, Martin Servaz primește un telefon de la o fostă iubită care îi spune că, în Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește și un e-mail criptic prin care este informat că Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă. Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din sudul Franței în care Servaz și-a făcut studiile și unde acum învață fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene Ziegler și Esperandieu, Servaz trebuie să afle dacă există vreo legătură între aceste crime înfiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. Și să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință.

Așa cum am putut observa și în primul volum, și în Cercul Bernard Minier zugrăvește societatea contemporană. Este o formă narativă pe care o alege în mod deliberat, deoarece spune: “nu mă interesează un roman care nu vorbește în același timp despre societatea în care trăim, cu schimbările și pericolele care o amenință. Acest lucru se reflectă în mai multe moduri: activitatea poliției sau a sistemului judiciar, de exemplu. Am întâlnit și am intervievat polițiști de la crimă organizată, am studiat metodele lor. În calitate de cititor, dacă nu simt acest mic fior al realității care curge sub scoarța unui thriller, dacă se abate prea mult de la realitate, dacă la întoarcerea unei pagini nu apar unele întrebări fundamentale despre starea societății noastre, indiferent de talentul și imaginația autorului, sunt dezamăgit. Trebuie să simt acest miros al realității; este un lucru pe care thrillerul nordic l-a făcut, printre altele, excelent: fiind în ton cu vremurile sale, cu societatea, aici și acum”.
Se pare că a reușit ce și-a propus, pentru că recenziile pozitive vin din toate țările în care romanul a fost tradus.

„Cel de-al doilea roman al lui MinierCercul, îi confirmă statutul de vedetă a noului val francez de literatură crime. O lectură tulburătoare!” – The Times

„Cel puțin la fel de bun ca Înghețat.” – Daily Mail

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Prix „Découverte” Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix.
Cărțile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume.
În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris.
Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com.

(comunicat Editura Trei)

V.T. Morogan – Frumosul asasin

Fără corectitudine politică, despre crime la Stockholm

V.T. Morogan – Frumosul asasin
Editura Crime Scene Press, 2014

Poate ar trebui început prin a spune că sub semnătura V.T. Morogan există Viorica și Teodor Morogan, români care au trăit o vreme în Canada, iar de vreo 25 de ani trăiesc în Suedia. Amîndoi sînt geologi, dar Elena-Viorica Morogan este cunoscută și ca traducătoare în limba română a unor cărți – cum altfel? – din ceea ce se cheamă nordic noir. Împreună au scris mai multe romane, care au fost publicate în România: Plăceri nevinovate (2009), Pasiuni primejdioase (2010), Memento (2011), Departamentul prostituției (2012), Frumosul asasin (2014).

Ultimul dintre ele este și primul pe care l-am citit și surpriza a fost una dintre cele mai plăcute. Pot spune că am descoperit un autor pe care mă grăbesc să-l includ în liga superioară a scriitorilor români de romane polițiste și să-mi întăresc încă o dată convingerea că avem autori din zona asta care ar trebui promovați în Europa nu numai pentru că Europa este o mare cititoare de mystery&thriller, ci și pentru că românii sînt buni la genul ăsta de literatură, lucru demonstrat pînă acum de traducerile din George Arion, E.O Chirovici, Bogdan Hrib, Bogdan Teodorescu și sper să li se alăture și alții cît de curînd.

Ceea ce face atractiv romanul soților Morogan pentru iubitorii români ai genului este povestea care aduce laolaltă români, ruși, ucraineni, englezi… și unde-i adună pe toți? În Stockholm, orașul trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, dar și locul unde se întîmplă poveștile scrise de Lars Kepler, Jens Lapidus, Liza Marklund, Kristina Ohlsson, Erik Axl Sund – ca să nu-i pomenesc decît pe cîțiva dintre cei traduși deja în limba română.

E prima dată cînd scriu despre o carte polițistă și nu știu cum să spun lucruri fără să le spun, ce se poate spune fără a dezvălui nimic din ceea ce este important în aflarea acelui cine?, de ce? sau cum? care este cheia oricărui roman de gen.

Povestea soților Morogan este destul de simplă și putea să rămînă una extrem de simplă dacă abilitățile cuplului de autori n-ar fi pus ingrediente pe cît de atractive, pe atît de încărcate de suspans. Pe masa unei echipe de poliție se adună cîteva cazuri de crimă și – ce să vezi? – toate victimele lucrează la aceeași firmă, un mare producător de medicamente. Într-un grup al comunității românești din Stockholm se nimeresc a fi o doctoriță angajată în cercetare la aceeași firmă și o ziaristă – de unde, iată, fandacsia-i gata! Alexa Vancea începe să publice o serie de articole despre neregulile din industria farmaceutică. Planurile narative alternează între activitatea ziaristei (care înseamnă și grupul de românce stabilite în Stockholm), a celor de la compania farmaceutică, ancheta poliției și tribulațiile frumosului asasin, care ni se dezvăluie încă din prima parte a cărții, intenția autorului nefiind scrierea unui roman de tip whodunit, scutindu-ne de efortul de a dezlega șarada, ci prezentarea unei povești de viață, în care lăcomia se împletește cu naivitatea, cu simțul datoriei, cu ratarea (în profesie, în aspirații, în viață pur și simplu) și… da, și cu dragostea, în diferite forme ale ei.

Pentru că avem de toate în romanul soților Morogan, și bine conduse, cu plan, cu logică (într-un singur loc mi-a părut că personajul n-ar fi trebuit cu nici un chip să facă ce a făcut, dar o fi totuși parte din planul pe termen lung al autorilor). Pînă și problema imigrației apare în carte – am pomenit mai devreme despre varietatea naționalităților persoanjelor – și, spre lauda (zic eu) autorilor, corectitudinea politică este lăsată deoparte (așa cum în tot mai multe romane de gen – traduse – se întîmplă de la o vreme) și ni se prezintă părerea străinilor despre suedezi, dar și a suedezilor despre străinii care s-au stabilit în Suedia și capacitatea/disponibilitatea acestora de a se adapta la obiceiurile „caseiˮ. Iar astea, alături de gesturi, gînduri și alte detalii reușesc să creioneze suficient personajele, chiar dacă, uneori, mi-aș fi dorit să știu mai multe despre Alexa sau despre româncele stabilite în Suedia.

Într-un singur punct m-am poticnit, și anume atunci cînd – probabil – au apărut niște referiri la romane anterioare, la evenimente din trecutul personajelor românești. Dacă romanul face parte dintr-o serie, normal era ca editura să precizeze undeva, pe copertă, că este al n-lea roman din seria… Alexa Vancea (eventual). Caz în care, poate, aș fi căutat romanele mai vechi, să le citesc în ordine. Sau dacă s-a considerat că asta n-are importanță, se putea renunța la pasajul respectiv, care n-a influențat prea mult acțiunea, iar acolo unde a determinat-o, se putea găsi o altă soluție. Dar asta a fost o jumătate de pagină, căreia nici nu i-am dat prea mare importanță, făcînd eu ce-ar fi trebuit să facă autorii sau redactorul.

În concluzie, am citit cartea cu plăcere și m-am lăsat prins de povestea suedeză a soților Morogan ca și cînd aș fi citit un roman nordic noir de la mama lui, cum se zice, publicat într-o traducere reușită, făcută chiar din suedeză de un traducător care nu stăpînește doar limba, ci știe  cîte ceva și despre Stockholm și suedezi.

Voi mai citi cărți semnate de V.T. Morogan. Absolut!

(articol publicat în BookReport, 25 mai 2017)

 

Ann Cleeves – Negru de corb (Raven Black)

Noir ca pana corbului

Ann Cleeves – Negru de corb
Titlu original: Raven Black (2006)
Crime Scene Press, 2017
Traducere din limba engleză de Raluca Ștefan

Cum zicea cineva, un caz de crimă se construiește pas cu pas. Poate, în acest caz, ar fi mai nimerit spus „se desconstruiește pas cu pasˮ, dacă ne situăm în punctul de vedere al anchetatorului și în momentul în care începe orice carte noirmystery sau cum li s-or mai spune cărților polițiste. Și, la o primă vedere, asta e și ceea ce impresionează în cartea lui Ann Cleeves: felul în care autoarea reface cazul luînd-o înapoi, cronologic, de la momentul descoperirii cadavrului lui Catherine, pînă la celălalt caz, mai vechi, al Catrionei, aducînd rînd pe rînd la lumină faptele descoperite între cele două momente, umplînd spațiul dintre ele și îndreptîndu-se apoi, natural, spre o a treia bornă a poveștii.

Fără să insiste neapărat pe victime, pe (presupușii) vinovați, pe (posibilii) martori sau pe echipa investigatorilor, Ann Cleeves ne pune în fața ochilor o frescă a insulei Shetland, un loc în care toată lumea cunoaște pe toată lumea.

Revenind la cazul în discuție, bătălia se dă între localnici – care, evident, știu ei cine-i vinovatul, că nu se poate să n-o fi făcut el – și poliția locală, căreia i se adaugă o echipă de investigatori venită din Inverness. Numai că, spre deosebire de localnici, care știu totul din prima, poliția chiar are nevoie de dovezi pentru a închide cazul.

Din această luptă cîștigă pînă la urmă cititorul, care are parte de mai multe personaje principale, de la anchetatorii Jimmy Perez – polițistul local și Ron Taylor – polițstul venit de la Inverness, pînă la Sally – prietena lui Catherine, victima de la care pornește totul, Fran – cea care a găsit cadavrul lui Catherine și mamă a micuței Cassie, care va avea și ea un rol important în toată afacerea, la Robert – liceanul frumos și cu bani, ale cărui relații atît cu Catherine, cît și cu Sally au importanța lor pentru polițiști, la alți bărbați și la alte femei de pe insulă, prinși într-o rețea de interese și relații, spre care se îndreaptă, pe rînd, bănuielile polițiștilor și ale cititorilor.

Ann Cleeves reușește să ne ducă de la un personaj la altul, să ne îndrepte spre piste care se vor dovedi a fi false pînă la finalul oarecum neașteptat, așa cum îi stă bine unui final de carte polițistă. Fără a fi spectaculoasă, fără a te bîntui multă vreme după citirea ultimei pagini, fără a produce personaje memorabile cu care să empatizezi de la prima secvență (da, personajele autoarei britanice sînt departe de cele nordice, de care am fost atras și de care m-am atașat în ultimii ani), cartea lui Ann Cleeves reușește să ofere totuși o lectură agreabilă, să te țină lipit de paginile ei, să hrănească curiozitatea cititorului pasionat de mistere.

Negru de corb (Raven Black, 2006) este prima carte din seria Shetland, cîștigătoare a Dagger Award pentru cel mai bun roman. Din această serie au apărut pînă acum în limba română Oase roșii (Red Bones, 2007) și Fulger albastru (Blue Lightning, 2010), ambele în 2017, la Crime Scene Press. Un alt roman de Ann Cleeves apărut la CSP, în 2015, este Secretele din strada Portului (Harbour Street, 2014), al șaselea din seria Vera Stanhope. Ambele serii au beneficiat de seriale: Shetland ( patru sezoane pînă acum) și Vera (șapte sezoane).

Cîteva vorbe despre traducere: m-am poticnit pe alocuri în formulări mai puțin fericite, în cuvinte nu tocmai optim alese. Fără a fi o lectură greoaie, nu dă nici satisfacții celui care caută în cărți ceva mai mult decît expresiile obișnute, de zi cu zi. Dar poate asta nu este lipsa traducerii, ci a scriiturii doamnei Cleeves.

Am să-i acord trei stele (din cinci) sau nota 7 (din 10).

Titlul meu, „Noir ca pana corbuluiˮ, face parte din categoria se non è vero, è ben trovato, pentru că romanul lui Ann Cleeves nu este noir după definiție (accentul pus pe făptaș și viața lui), ci se încadrează mai mult în ceea ce se cheamă police procedural, urmărind mai mult ancheta poliției, deși alegerea autoarei, de a se substitui mai multor puncte de vedere, face destul de grea încadrarea romanului într-o subcategorie.

(articol publicat în BookReport, 19 iunie 2017)

Teodora Matei – În mintea comisarului

Stilul Teodora Matei

Teodora Matei – În mintea comisarului
Editura Tritonic, 2017, colecția Mystery&Thriller

Aflată la a șasea carte cu numele ei pe copertă (toate apărute în ultimii doi ani), Teodora Matei dovedește și cu această nouă apariție că se simte bine printre cuvinte orice domeniu ar aborda, de la science-fiction la fantasy și de la romanul de dragoste la romanul polițist, așa cum se simte bine atît în proza scurtă, cît și în roman.

În mintea comisarului ne duce cu adevărat în mintea comisarului Anton Iordan, care, după un accident în urma căruia rămîne cu o amnezie parțială, participă la un experiment menit să-i recupereze memoria. Împreună cu inspectorul-șef Sorin Matache, comisarul a fost detașat cîteva luni la Ploiești, unde au avut de rezolvat mai multe cazuri. Exact perioada asta nu și-o mai amintește Iordan. Experimentul a fost pus la cale de Dan, prietentul lui cu care juca bridge în facultate, editor în prezentul narațiunii. Acesta a convocat cîțiva scriitori care, după poveștile lui Matache, au scris cîteva povestiri. Ideea era ca lectura lor să-i redea memoria comisarului. Dacă experimentul a reușit sau nu, va trebui să citiți cartea ca să aflați.

Ce pot să mai povestesc eu e că romanul Teodorei Matei conține patru povestiri polițiste bine construite, bine împănate cu acțiune, suspans și personaje.

O bătrînă este găsită moartă în apartamentul ei și în vecini a avut loc o spargere. Au cele două evenimente vreo legătură? Sînt implicate rudele bătrînei? Sau toate aceste amănunte nu sînt decît jocul autoarei cu mintea cititorului, deznodămîntul fiind cu totul și cu totul neprevăzut?

Într-un alt bloc din Ploiești un bărbat moare din cauza unei defecțiuni la conducta de gaz. Aflăm că este vorba despre un Casanova de Cîmpina și povestea lui e mult mai complicată și, în același timp, mult mai simplă decît pare.

Un băiat este răpit și fratele lui, aflat într-o situație specială, intervine în anchetă mai mult decît ne-am fi așteptat, ba chiar mai mult decît s-ar fi așteptat cei doi polițiști.

Și, în fine, o tînără cade pradă unei rețele care se ocupă cu traficul de carne vie, dar și dorințelor unei femei care de mult își pierduse atracția față de bărbați.

Sînt patru povești cu personaje foarte diferite între ele, venind din mahalaua Ploieștiului, dar și din blocurile obișnuite, fără a ocoli zona oamenilor de afaceri. Teodora Matei oferă prin poveștile ei un portret al Ploieștiului și al oamenilor lui, cam așa cum făcea Petru Berteanu în romanul lui premiat în Franța, Cumsecade. Pentru că locurile nu trăiesc prin cădiri, orașele nu sînt alcătuite din ziduri, ci din oameni. Iar autoarea noastră, ca toți scriitorii care au înțeles despre ce e vorba în trebușoara asta cu literatura, vorbește în primul rînd despre oameni, oamenii sînt cei care ne rămîn în minte după ce am ajuns la finalul cărții și am pus-o la loc în bibliotecă.

Felul în care se îmbracă, felul în care vorbesc, gîndurile lor, sentimentele lor, dorințele, pasiunile, țelurile lor în viață – toate astea sînt minuțios relevate, punînd carne pe personaje, dîndu-le viață, consistență.

Literatura Teodorei Matei, așa cum o știm, de fapt, din toate scrierile ei, este despre oameni, omul este principalul motiv pentru care scrie Teodora Matei și pe care vrea să-l deslușească într-o încercare perpetuă de a-l defini, de a-i descoperi noi și noi fațete.

Iar aici, în romanul polițist, Teodora Matei se desfășoară în deplinătatea calităților ei, impunîndu-se, zic eu, alături de la fel de proaspăt-venitul în zona de mystery&thriller, vorbesc acum despre Lucian-Dragoș Bogdan, drept unul dintre numele care va duce misterele românești în Europa și în lume. De ce? Pentru că Teodora Matei scrie foarte bine, pentru că are ce scrie, pentru că-i iese ceea ce scrie și pentru că, nu în ultimul rînd, poate chiar în primul, are ceva foarte specific românesc. Și probabil ăsta va fi ingredientul cu care autorii români de mystery&thriller vor cuceri – dacă o vor face – Europa cititoare.

Știu că am spus vorbe cam mari, dar o urmăresc pe Teodora Matei de ceva vreme, încă dinainte de a publica prima carte, și îmi pare a avea una dintre cele mai impetuoase cariere din această zonă literară, îmi pare că scrie din ce în ce mai bine și fiecare carte a ei adaugă ceva celorlalte.

Pentru mine, pariul Teodora Matei este deja cîștigat, „stilul Teodora Mateiˮ, despre care se vorbește pe coperta a patra, există deja și sînt convins că se va individualiza cu fiecare carte nou apărută.

După șase cărți nu mai pot să-i urez Teodorei Matei succes în carieră, pot doar să mă bucur de fiecare dată cînd aud că a publicat încă o carte și să fac în așa fel încît s-o citesc cît mai repede.

(articol publicat în BookReport, 25 iulie, 2017)