O carte de Lars Kepler (3)

Și-am mai schimbat o dată modificarea.

După ce am descoperit, pe pagina de gardă a ediției de la Paralela 45, că traducerea s-a făcut după ediția în limba engleză publicată în 2011. Deci nici vorbă de Black Edition, ediția finală publicată în Suedia în 2019.

Interesant e că încă de atunci, din 2011, s-a modificat textul. Problema e: l-a modificat traducătorul în engleză de capul lui? Editorul (redactorul) de limbă engleză? O fi fost totul făcut de acord cu autorii, iar cînd aceștia au revenit asupra textului, în 2019, au plecat de la această variantă?

În fine. Problema MEA e că dacă nu e nici măcar ultima versiune tradusă… la ce să mă mai poticnesc în bîjbîielile trducătorului nostru din engleză, căruia, vorba cuiva, „nu-i pasă”?

E clar că nu-i pasă cînd trimite la editură ceva gen „mă duc la Republicii, în districtul Brașov” în loc de „mă duc pe strada Republicii, în Brașov”. Și multe, multe lucruri pe care nu le-a înțeles și le-a lăsat așa, că poate le-o rezolva redactorul. Și dacă și redactorul le-a lăsat așa, că poate cititorul n-o fi prea pretențios? Adică doar nu-i Musil, nu-i Thomas Mann… e o carte polițistă, ce naiba, o citești în tren, o termini pe o bancă în parc ș o lași acolo,  doar nu-ți ocupi biblioteca cu maculatură…

Îmi amintesc de o traducătoare care o întreba pe alta: dar ce, tu înțelegi chiar tot ce traduci?

OK. Deci: am să citesc traduceri la mîna a doua dacă chiar n-am încotro. În cazul primelor două cărți ale lui Lars Kepler din seria Joona Linna voi merge mai departe cu edițiile de la Trei (traduceri de Elena-Maria Morogan). Dacă Paralela 45 va mai publica volumul al treilea… atunci voi citi traducerile lor din engleză. Deși, pînă o apărea volumul trei, poate n-o să mai fie cazul. Văd că cititul în suedeză merge din ce în ce mai bine. 🙂

 

O carte de Lars Kepler (2)

Modificarea schimbării. E vorba despre Hipnotizatorul (Paralela 45, 2020)/Sub hipnoză (Trei, 2011), de Lars Kepler.
Am abandonat ediția de la P45, tradusă din engleză, după ce am găsit multe modificări în text (da, stau cu ediția suedeză, traducerea în română din suedeză, ediția în engleză și traducerea în română din engleză).
Apoi mi-am amintit că în 2019 a apărut în Suedia o ediție aniversară (originalul a apărut în 2009), numită Black Edition, despre care se spune că a fost rescrisă, s-au adăugat replici noi, capitole noi, lui Joona Linna i s-a acordat o importanță mai mare etc. Și m-am gîndit: Nu cumva…? Și dacă…? Poate totuși…
Am reușit să verific pe site-ul unei librării on-line unde se vindea ediția suedeză cea nouă și acolo existau capitolele mici (din ediția cu 110 capitole), iar între ele capitolele 4 – 8, care nu există în ediția românească din 2011 (și nici în cea suedeză din 2009).
Cred că m-am lămurit, în sfîrșit. Nu era rău dacă Paralela 45 anunța că traducerea s-a făcut după ediția nouă. Poate i-ar fi atras și pe cei care n-au luat ediția asta pentru că au traducerea din 2011.

Avantaje ediția de la Trei din 2011: traducere din suedeză, font mai uman.

Avantaje ediția de la P45 din 2020: e versiunea finală scrisă de Lars Kepler.

Așa că o să merg mai departe cu edția de la P45, o să mă chinui cu fontul mai mic, cu formatul mai lat al cărții și cu traducerea din engleză (asta atrăgînd după sine inexistența notelor pe care Elena-Maria Morogan le-a pus în text, pentru o mai bună înțelegere a lui) considerînd că avantajul este peste dezavantaje. oricum am ediția suedeză veche în caz de nelămuriri (măcar parțial).

O carte de Lars Kepler

Am început să citesc Hipnotizatorul, de Lars Kepler, ediția de la Paralela 45 (2020, traducere din limba engleză de Bogdan Ghiurco).

Am citit 6 capitole, am căutat să văd ceva în original și la captiolul 6 era cam altceva. Pînă la urmă m-am lămurit. Ediția suedeză are 54 de capitole, cea în limba engleză 110. Traducerea în limba română fiind făcută după cea englezească are, firește (?!), tot 110 capitole.

Mai e problmea cu Joona Linna, detectiv la poliția din Stockholm. Mă uit în ediția englezească, da, detective, ca la ei. Mă uit în ediția suedeză – kriminalkommissarie, ca în Suedia. Lasă că echivalentul lui Kommissarie e Chief Inspector, deci nici traducătorul englez nu s-a omorît cu firea căutînd echivalentul exact. Important e că lumea a înțeles că Joona Linna e unul mai șef pe-acolo.

A, nu mai zic de amestecul de perfect compus și perfect simplu – nici măcar în lumina tehnicii basoreliefului (oricum nu e vorba de asta) – din traducerea lui Bogdan Ghiurco.

M-am uitat și la alte lucruri în versiunea românească de la Trei. E tradusă din suedeză, de Elena-Maria Morogan. Adică de cineva care nu numai că știe suedeza, dar chiar trăiește acolo.

Așa că hotărîrea de a abandona noua ediție și a relua de la capăt lectura, dar ediția din 2011 de la Trei, mi se pare corectă. După cele două volume apărute la Trei (și al doilea, Pact cu diavolul, e tradus tot de Elena-Maria Morogan), voi continua, evident, cu volumul 3 din seria de la Paralela 45 (sper să nu abandoneze seria după primmele două volume, care sînte deja cumpărate, deși bănuiesc că nu vor avea vînzări prea mari, dat fiind că au mai apărut în românește).

 

 

Ragnar Jónasson – Orb în noapte (Nightblind / Náttblinda)

Literomania, 7 martie 2020, a 23-a apariție a rubricii G.E.N.:

Speranță de consum

Ragnar Jonasson – „Orb în noapte”

Crime Scene Press, 2019, traducere de George Arion Jr.

Titlul original: Náttblinda (2014)

Cititorul român de romane polițiste – orice o fi intrînd sub pălăria asta mare, de la polițiste deadevă, vorba unui autor român (și de) romane polițiste, la romane cu detectivi, romane de aventuri, orice are legătură cu crime și dezlegarea misterului lor – e familiarizat oarecum cu literatura de gen islandeză. Au apărut în românește cărți de Arnaldur  Indriðason, Yrsa Sigurðardóttir și, din cîte știu, se mai pregătesc cîțiva. Ragnar Jónasson este la al doilea roman publicat la noi, Crime Scene Press asumîndu-și publicarea tinerei speranțe nordice, care a debutat în 2009 cu „Snjóblinda” („Orb în zăpadă”, Crime Scene Press, 2018, traducere de George Arion Jr.).

„Orb în noapte” este al doilea roman publicat în românește din seria care îl are ca protagonist pe tînărul polițist Ari Thór Arason, dar al cincilea (și ultimul) din seria originală. Poate asta să fie și cauza acelei ușoare senzații că s-a sărit peste o perioadă cam lungă pe care o are cititorul în primele pagini, accentuată și de unele amănunte din viața de familie a polițistului. Este o întreagă discuție aici, editorul român preferînd să meargă pe varianta în limba engleză (cărțile au fost traduse din limba engleză), în care a cincea carte a fost publicată după prima, mulți dintre cititorii acestei serii fiind nemulțumiți de golurile apărute în acest fel în biografiile cîtorva personaje.

În Siglufjörður, orășelul din nordul Islandei unde s-a mutat Ari Thór, împreună cu Kristín și copilul lor (deja au un copil!), șeful secției de poliție (adică celălalt polițist al orașului, în afară de Ari Thór) este împușcat în apropierea unei case despre care se spune că găzduiește activități dubioase. Și de aici povestea se rupe în trei: viața lui Ari Thór, viața polițistului împușcat, Herjólfur, și un fir narativ care atinge zona politicului (primar, viceprimar, consilieri).

Cititorul e cu ochii pe numărul paginii (toată cartea are 220 de pagini), întrebîndu-se cînd o să se întîmple aia, cînd s-o vadă pe cealaltă, dar ancheta merge greoi, indiciile sînt puține și uneori cam forțate, iar tribulațiile personajelor principale – să zic doar „personajului principal”? Că, în afara cuplului Ari Thór – Kristín, celelalte personaje sînt abia schițate – nu sînt o prezență consistentă în structura cărții. Prea mulți iepuri scoși din pălărie, lucru care sigur nu s-ar fi întîmplat dacă autorul lăsa povestea să înghită cîte pagini avea ea nevoie.

O găselniță care ar fi putut salva multe este cea a jurnalului ținut de unul dintre personajele-cheie (aici recunosc că identitatea acestuia a fost chiar o surpriză!), dar nu mi-a părut nici consistent, nici cine știe ce performanță literară – și zicînd asta, evident că primul meu gînd este la jurnalul lui Hanne Lagerlind-Schön din „Jurnalul dispariției mele”, de Camilla Grebe. Dar Camilla Grebe e o scriitoare cum puțini sînt.

Una peste alta, speranța pe care mi-am pus-o în cel de-al doilea roman al lui Ragnar Jónasson a fost cam în van. Dar… cine știe? Al doilea roman fiind de fapt „Myrknætti” („Blackout”)… nu mi-am consumat chiar întreaga speranță.

(publicat în Literomania nr. 149, 7 martie 2020, la rubrica G.E.N. – „Combinatorica Cișmigiului și nisipurile mișcătoare din Suedia”)

Ragnar Jónasson – „Orb în zăpadă”

Literomania, 28 februarie 2019, prima apariție a rubricii G.E.N.:

Zăpada ca zăpada, dar frigul…

Ragnar Jónasson – „Orb în zăpadă”

Crime Scene Press, 2018

Traducere din limba engleză de George Arion Jr.

Un tînăr absolvent al Academiei de Poliție își găsește un post în Siglufjördurun orășel din nord, și părăsește Reykjavikul, unde locuia împreună cu iubita lui. Siglufjördur este unul dintre locurile acelea în care nu se întîmplă nimic, dar asta numai pînă în momentul în care se declanșează cavalcada de evenimente care transformă ceea ce putea fi un roman social într-un nordic noir ca din manuale. O posibilă crimă, apoi o crimă fără dubii îi aduc pe Ari Thór Arason, tînărul polițist, și pe Tómas, șeful secției de poliție, într-o relație clasică, clișeistică de-a dreptul: tînărul școlit, plin de avînt, dornic să dezlege mistere și acolo unde nu sînt și șeful conservator, localnic, care cunoaște pe toată lumea, care știe de ce sînt în stare – sau nu – cei pe care mai tînărul său coleg i-ar trece în capul listei suspecților.

Poveste e încurcată, apar multe cupluri asupra cărora care autorul insistă, mai apar și scheletele din dulap… Toate puse la grămadă, scoțînd parcă în evidență faptul că este un volum de debut. Și nu pot să nu mă gîndesc la Jo Nesbø și „Liliacul” său, tot un volum de debut, tot nordic, dar condus cu mînă sigură, scris cu o tușă personală pe care norvegianul o găsește de la prima carte.

Ce-i iese foarte bine lui Jónasson este frigul. Alți scriitori pun orașul sau comunitatea în centrul atenției, făcînd din acestea personaje. Islandezul Ragnar Jónasson îți bagă frigul în oase de la prima pagină și îl ține acolo pînă la sfîrșit.

Nu e cea mai bună carte nordică pe care am citit-o, dar sînt curios cum va fi cel de-al doilea volum al seriei lui Ragnar Jónasson, un scriitor tînăr, în plină afirmare, unul dintre fondatorii Festivalului Iceland Noir, considerat de mulți printre cele mai reușite festivaluri de literatură polițistă din lume.

N-am multe să-i reproșez traducerii, poate cîteva repetiții mult prea vizibile și acel „scena crimei” pentru care în România se folosește „locul faptei”. Iar traducerea după versiunea în limba engleză nu e o tragedie chiar atît de mare în acest caz, întrucît traducătorul englez al lui Jónasson este Quentin Bates, un un scriitor englez de cărți polițiste care a trăit peste 10 ani în Islanda. Măcar nu ni s-a oferit ce-a înțeles românul din ce-a înțeles englezul.

I-am dat 3 stele, încrezător totuși în cele cîteva sute de mii de exemplare vîndute de Jónasson.

(publicat în Literomania nr. 105, 28 februarie2019, la rubrica G.E.N. – „G.E.N.”)

Adrian Onciu – „Cu mîinile legate”

Literomania, 8 martie 2019:

De la  roman social la thriller internațional

Adrian Onciu – „Cu mîinile legate”

Editura Trei, 2019

Televiziune. Presă lifestyle. Petreceri cu milionari și politicieni corupți. Discuții despre sistemul de învățămînt. Facebook. Fashion. Jurnaliști, deontologie. Soți, soții, amante și amanți. Copii. Prieteni. Politică. Poliție. Spitale. Cabinete medicale. Atacuri. Sînge. Bani. Cam despre asta e vorba în cel mai nou roman al lui Adrian Onciu, „Cu mîinile legate”  (Editura Trei, 2019).

Urmînd-o pe Mihaela Apetrei („Cină cu ficat și inimă”, 2018) editura care ne-a obișnuit cu tot ce e mai nou și mai bun în literatura mystery&thriller europeană (și nu numai) arată că îi este la fel de aproape și literatura română de gen și se alătură celor două edituri care merg umăr la umăr cu promovarea unei literaturi polițiste autohtone: Crime Scene Press și Tritonic. Astfel, Apetrei și Onciu se alătură lui George Arion, Caius Dobrescu, VT Morogan, Oana Stoica-Mujea, Stelian Țurlea (Crime Scene Press) și Petru Berteanu, Lucian-Dragoș Bogdan, Aurel Cărășel, Bogdan Hrib, Anamaria Ionescu, Teodora Matei, Monica Ramirez, Daniel Timariu (Tritonic). Dacă tot am dat-o pe liste, să menționez și independenții Eugen Ovidiu Chirovici, Silvia Buzori, Iulian Sîrbu, Andra Pavel, Dan Rădoiu, Tony Mott, Bogdan Teodorescu și cu siguranță mai sînt. Am vrut să spun cu asta că literatura polițistă din România se află într-un punct fast al existenței ei și, cum ziceam și la lansarea volumului lui Adrian Onciu, cred că în următorii 5 ani vom ieși masiv pe piața europeană de carte cu romane polițiste și thrillere.

Revenind la cartea lui Adrian Onciu: Dragoș Zaharia, actor care și-a construit o carieră în televiziune din prezentarea unei emisiuni de succes, își pierde slujba în urma unei altercații cu producătorul. La capătul unui lanț al slăbiciunilor este angajat la o revistă, apoi este atacat, iar o persoană este dată dispărută, presupusă a fi moartă, ucisă chiar de el. Poliția îl anchetează pe el, să-i dovedească vinovăția, el, ajutat de fratele său, întreprinde o anchetă pe cont propriu, ca să-și dovedească nevinovăția. Cine află primul adevărul? Și care este acest adevăr?

Povestea demarează lent, apoi prinde viteză și, dintr-un roman social se transformă în thriller, ba chiar într-un thriller internațional, foarte cinematografic – și nu m-ar mira dacă, mai devreme sau mai tîrziu, cineva o să ecranizeze romanul, poate cînd cinematografia românească își va dori și producții care să aducă lumea în sălile de cinematograf, nu numai care să ia premii la festivalurile de film.

Aș mai menționa știința cu care autorul introduce în intrigă noile personaje, cum leagă poveștile lor de ale personajelor deja existente, cum îi ies portretele din doar cîteva tușe – de pildă cei doi polițiști, care ar merita să se scrie mai mult despre ei, poate chiar să fie făcuți eroii unei serii, că tot se poartă seriile, iar „Cu mîinile curate” chiar se pretează la cel puțin o continuare.

(publicat în Literomania nr. 106, 8 martie 2019, la rubrica G.E.N. – „Premii, noutăți, recomandări”)

Jo Nesbø – Sînge pe zăpadă

Literomania, 5 aprilie 2019:

Jo Nesbø – „Sînge pe zăpadă”

Editura Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară

Tilul original: „Blod på snø” (2015)

Între 2013 și 2017 Jo Nesbø ia o pauză de la romanele cu Harry Hole, care l-au consacrat, și, între al 10-lea și la 11-lea roman din serie scrie trei romane independente: „Hodejegerne” (2011 – în limba engleză „Headhunters”, ecranizat în același an), „Sønnen” (2014 – „Fiul”, Trei, 2018, traducere de Ciprian Șiulea), „Blod på snø” (2015 – „Sînge pe zăpadă”, Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară) și „Mere Blod” (2015 – „Soare în miez de noapte”, Trei, 2019, traducere de Ciprian Șiulea), ultimele două considerate ca făcînd parte din seria „Sînge pe zăpadă” (mult mai potrivit decît „Olav Johansen”, cum scrie pe copertele de la Trei).

„Sînge pe zăpadă”, premiată în Japonia și Islanda pentru cel mai bun roman tradus, este povestea lui Olav Johansen, un asasin plătit (la altceva nepricepîndu-se) care lucrează la comandă pentru un cap al interlopilor din capitala Norvegiei. Viața lui Olav se desfășoară între amintirile din copilăria-i chinuită de un tată care își abuza soția și copilul și o mamă care a acceptat abuzurile compensînd cu consumul de băutură, fata de la alimentara din colț, surdomută și șchioapă, față de care nutrește oarece sentimente, deși nu-i este foarte clar care ar fi acelea, și treaba lui de zi cu zi, adică eliminarea celor numiți de angajatorul său. Asta pînă într-o zi în care toate se contopesc și răspund la un singur nume: Corina Hoffmann. În acest moment al vieții lui, Olav alege altfel decît de obicei și tot ce va urma va fi… conform planului. Olav își asumă toate nenorocirile care i se pot întîmpla, dar își asumă și speranța că poate va fi altfel, că poate va fi bine, un bine pe care nu-l visase niciodată așa, un bine de care pînă atunci aveau parte doar alții. Mereu alții.

Nuvela lui Nesbø (că nuvelă este, după dimensiuni) e un manual de creative writing pentru cei care vor să scrie nuvele polițiste. Nimic nu e degeaba în text, totul are un rost, chiar dacă uneori rostul apare mai tîrziu, peste zeci de pagini (și satisfacția cititorului este cu atît mai mare), cum se întîmplă cu cămașa de zale, cu Parisul sau cu o cheie lăsată în contact. Ca să nu mai vorbim de lecția despre topirea în narațiune a diverselor informații științifice, cum sînt cele referitoare la calcan sau anemona de mare. Obișnuiți să amintim mereu de pistolul lui Cehov cînd vorbim despre structură și intrigă, poate ar trebui să-i alăturăm de-acum și cămașa de zale a lui Nesbø.

Fain scrisă „Sînge pe zăpadă”, cu multe pasaje inutile, vorba blogărilor, dar care pentru mine înseamnă, de fapt, literatura (fără ele cărțile fiind doar niște dări de seamă, referate sau rapoarte – depinde de gen), cu știința scrierii pe care am simțit-o încă de la „Liliacul”, prima lui carte. Și cred că Jo Nesbø e mult mai bun acum, la 18 ani după ce a scris-o pe prima.

Am citit-o cu plăcere, descoperind din nou că există doar cărți bune și cărți proaste, indiferent de temă, gen, curent etc. De ce nu sînt toate cărțile polițiste și literatură bună? Din același motiv pentru care nici toate cărțile mainstream nu sînt: pentru că unii scriitori pot, iar alții nu. Nesbø poate.

(publicat în Literomania nr. 110, 5 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Zale Noir la Polar”)

Camilla Grebe – Jurnalul dispariției mele (Husdjuret)

Literomania nr. 145, 7 februarie 2020:

Animal de companie

Camilla Grebe – „Jurnalul dispariției mele”

Editura Trei, 2019, colecția Fiction Connection, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa

Titlul original: „Husdjuret” (2017)

Autoarea

Camilla Grebe s-a născut la Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968. Pînă acum a publicat cinci romane în seria „Siri Bergman”, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul „Ar fi putut fi Paradisul”, în traducerea lui Doru Mareș), trei romane în seria „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul, și patru romane pe care le-a semnat singură, în seria „Flickorna och mörkret” („Fete în întuneric”): „Älskaren från huvudkontoret” (2015, publicat în limba română cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa), „Husdjuret” (2017, publicat în limba română cu titlul „Jurnalul dispariției mele”, Editura Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa), „Dvalan” (2018) și „Skuggjägaren” (2019).

„Jurnalul dispariției mele” i-a adus Camillei Grebe premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste (premiu pe care, doi ani mai tîrziu, avea să-l ia și pentru „Skuggjägaren”) și Premiul „Cheia de Sticlă” pentru cel mai bun roman polițist nordic.

Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului „Gheața de sub picioarele ei” au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea

La doi ani după întîmplările din precedentul volum, profilerul Hanne Lagerlind-Schön și inspectorul criminalist Peter Lindgren anchetează un caz vechi de crimă, redeschis la opt ani după ce, în 2009, niște adolescenți au găsit cadavrul unei fete. Malin Brundin, o tînără polițistă, este inclusă și ea în echipa care investighează cazul, ea fiind cea care, în 2009, găsise craniul victimei. Apoi cei doi polițiști veniți de la Stockholm dispar, Hanne este găsită la marginea unei păduri neamintindu-și nimic din cele întîmplate și fără jurnalul în care-și nota tot, absolut tot, pentru a face față demenței din ce în ce mai prezente, iar Peter este de negăsit.

Și așa ancheta se rupe în două, mai precis echipa rămasă trebuie să gestioneze acum atît crima cea veche, cît și dispariția lui Peter.

Cartea

La fel cum a făcut în romanul precedent, Camilla Grebe scrie povestea folosind două puncte de vedere, ale lui Malin și Jake. Malin este polițista locală, logodită cu Max, un tînăr cu o poziție foarte bună în Stockholm, care i-ar putea oferi șansa de a pleca definitiv din Ormberg, un sat în care toată lumea știe pe toată lumea, în care industria de odinioară a dispărut fără a fi înlocuită cu altceva, iar în clădirea unei fabrici dezafectate funcționează un centru pentru refugiați, un sat caracterizat prin cîmpii nesfîrșite și păduri tăcute, unde viața înseamnă seri în fața televizorului, cu chipsuri și vin, și vizite regulate la supermarket pentru cumpărăturile săptămînii. Jake este un tînăr de 15 ani, aflat în căutarea unei identități care să-i rezove și dilema „e în regulă să bați femei și să le legi, dar nu să te îmbraci ca ele?”. Ba chiar am putea număra încă un punct de vedere, cel al Hannei, a cărei viziune asupra lucrurilor ne este înfățișată în paginile jurnalului ei, stratagemă ce-i oferă autoarei posibilitatea de a prezenta întîmplări pe care nimeni altcineva n-ar avea cum să le știe, dar fără de care ar fi foarte greu de urmărit ancheta. Fiecare din cei trei naratori își analizează propria viață și relațiile cu cei din jur – fie că e vorba despre familie, fie că e vorba despre colegii de școală sau de serviciu, fiecare se raportează la Ormberg, la Stockholm sau la întreaga Suedie și descoperim astfel că problemele de existență (sau subzistență) sînt oarecum aceleași indiferent unde ar trăi,  pentru că sînt generate de oamenii cu care cei trei vin în contact. Avem din nou elementul care a adus succesul literaturii numite „nordic noir”, relația biunivocă între individ și societate, în condițiile în care toată lumea se uită cu admirație la  modelul social nordic, model care are însă și zone lui de umbră, care țin poate de politică, poate de individ, de om.

Apare din nou problema imigranților, cu diversele căi de rezolvare: tolerarea, asimilarea, integrarea. Iar lucrurile nu sînt simple, ele țin de puterea fiecăruia de a înțelege fenomenul, de a vrea să-l înțeleagă, de a-și pune viziunea proprie alături (sau împotriva) viziunii politice a momentului. Mi-a părut însă că Grebe trece cumva pe lîngă subiect, îl pomenește, dar fără să insiste, fără să-i dea consistență. De ce? De ce doar îl pomenește? Doar atît se poate acum, în condițiile social-politice (incluzînd political correctness) de azi? Nici ea, nici Kristina Ohlsson, în cărțile ei (cel puțin în cele două apărute în românește, în colecția Enigma de la Univers) nu insistă, nu fac din asta un subiect. Stefan Ahnhem la fel. Ted Lapidus, Emelie Schepp, Liza Marklund se apropie și ei. Acum, după ce am înșirat și alți autori suedezi care au pus pe masă problema imigrației, îmi pare că da, Camilla Grebe a făcut în „Jurnalul dispariției mele” mai mult: a făcut din imigrație un subiect. Iar metafora din titlul original îi împlinește demersul.

Și dacă tot am ajuns la titlu, să vorbim despre el. De data asta nu s-a ales titlul dat de englezi („After She’s Gone” – care îmi pare cel mai nefericit, este atît de vag, încît poate însemna orice) și bine a făcut editorul, s-a ales varianta franceză („Le journal de ma disparition”), un titlu poetic, frumos, care sună bine, are legătură cu o mare parte din carte, dar… nu despre asta vorbește Camilla Grebe, chiar dacă o face pe Hanne să scrie „Eu sînt povestitoarea, dar și povestea”. Cred că dacă autoarea ar fi vrut să pună accentul pe Hanne, făcea din ea personajul principal, scria o carte despre ea. Dar n-a fost, n-a fost așa – vorba poetului. Titlul original – „Husdjuret” (care înseamnă animal de casă, animal domestic, animal de companie – apar toate formulările în text) – sintetizează exact povestea pe care a vrut s-o spună Camilla Grebe. Chiar dacă e mai puțin poetic, poate și mai puțin vandabil. Așa că problema pe care o pun e asta: care este momentul în care editorul trădează autorul?

Camilla Grebe pune multă literatură în romanele ei polițiste, frazele ei oferă satisfacții estetice oricărui cititor de literatură, este o adevărată încîntare să-i urmărești firele narative, construcția personajelor și curgerea frazelor. Camilla Grebe este, pentru mine cel puțin, în cercul foarte restrîns al autorilor suedezi de romane polițiste pe care i-aș  citi oricînd, care m-au adus, poate, în situația de a face o pasiune pentru acest gen, alături de Erik Axl Sund, Stefan Anhem, Niklas Natt och Dag.

Despre traducere… numai de bine, ca în zicala noastră cu morții. Multe rateuri, multe ezitări pe care nici redactarea n-a reușit să le elimine. Nu sînt erori esențiale, dar suficient de multe cît să-mi fragmenteze lectura, să-mi creeze un disconfort sîcîitor. Doar două exemple: Tyskland apare exact așa, de parcă ar fi vreo comună suedeză și nu ditamai Germania (măcar redactorul să fi văzut traducerea corectă în ediția în engleză, că nu-mi imaginez că s-a redactat după original – iar dacă s-a redactat după original, am îndoieli că doi oameni care știu suedeză ar fi lăsat în text Tyskland). Al doilea caz e celebrul „kanelbulle”, tradus ba ca brioșă cu scorțișoară, ba rulou, ba, pur și simplu, prăjitură. O căutare pe Google a imaginii respectivului produs ar fi lămurit pe toată lumea că nici vorbă nu poate fi de tradus prin brioșă. Și nici prin rulou. Neesențiale, cum am zis, dar sîcîitoare. A, era să uit! Sînt trei exemple: al treilea esete un alt loc comun – piatră de încercare pentru traducătorii cărților suedeze – „midsommar”. Care, în acest caz, e tradus prin „sărbătoarea echinocțiului de vară”. Cum? Echinocțiu de vară?! Pare că cineva nu știe să facă distincția între echinocțiu și solstițiu nici în limba română (apare de două ori; deci dacă îți dai de două ori cu ciocanul peste deget… e ori masochism, ori…).

(publicat – mai puțin ultimul paragraf – în Literomania nr. 145, 7 februarie 2020, la rubrica G.E.N. – „Viața utopică a animalelor de companie”)

Jean-Christophe Grangé – Tărîmul morților

Literomania, 12 aprilie 2019:

Soarele și alte stele

Jean-Christophe Grangé – „Tărîmul morților”

Crime Scene Press, 2019, traducere de Horia Nicola Ursu

Un scriitor de romane polițiste e un manipulator. E în stare să te facă să nu vezi nimic în întuneric, pentru ca, după o vreme, să-ți dai seama că nu era nici pe departe întuneric, ci era, dimpotrivă, miezul zilei și aveai soarele fix deasupra capului. Cam asta face Jean-Christophe Grangé în romanul „Tărîmul morților”, proaspăt publicat de Editura Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu.

Romanul începe cu o crimă care ne introduce în lumea BDSM și a tehnicilor shibari – legatul cu sfori în scopuri erotice. Și e o bună introducere, atît în roman, cît și ca sursă de informații despre lumea respectivă. La care, dacă mai adăugăm desele referiri la pictură… am putea spune că învățăm multe din acest roman. (Mai rămîne să spun că este o carte educativă – deși, la un anumit nivel, orice carte citită este educativă.)

O crimă într-un roman polițist este rațiunea lui de a exista, este promisiunea unei șarade – fie că trebuie să citim în continuare pentru a afla cine este criminalul, fie pentru a afla cum va fi prins. Și, în general, ne ajunge, la asta ne și așteptăm cînd începem lectura, de multe ori atît primim (și doar atît).

Dar cînd apare și un al doilea cadavru, eventual și cu o „semnătură” a criminalului, ceea ce ne trimite cu gîndul la un criminal în serie, atunci da, începem să avem așteptări din ce în ce mai mari. Pentru că, de obicei, un criminal în serie este mult mai complex decît cel care comite o singură crimă. Șansele ca dincolo de intriga polițistă să descoperim pînă la final și o poveste mare, cutremurătoare cresc și e drept că și așteptările cititorului.

Romanul lui Grangé are trei părți, asemeni unui act erotic, cu preludiu și postludiu – că doar ne învîrtim printre cunoscători, rafinați etc. Și poate tocmai de aceea (cunoscători, rafinați etc.) cititorul trebuie să aibă și răbdare, pentru că aceasta îi va fi răsplătită pe măsură. Cînd povestea pare că trenează la un moment dat sau, dimpotrivă, pare „spusă” (obsesia cursurilor de creative writing: „show, don’t tell!”), fiți siguri că merită așteptarea, pentru că ceva se pregătește și vine, și lovește, și aproape că nici nu știi de unde vine și ce te-a lovit.

Am crezut la un moment dat că partea a treia putea lipsi, că totul se putea termina la 2/3 din carte. Vai, ce greșeală! Vai, cum era să pierd frumusețe de poveste. Pentru că da, dincolo de trama polițistă, dincolo de anchetă, apare o poveste tulburătoare, din genul celor care mișcă soarele și alte stele, acelea despre care vorbesc astrologii atunci cînd descifrează destinele oamenilor.

Jean-Christophe Grangé scrie un roman polițist și arată, încă o dată, că nu există decît literatură bună și literatură proastă. Iar francezul chiar se pricepe la scris povești.

Nu pot încheia fără să spun ceva despre traducere. Am avut foarte puternic sentimentul că traducătorului, Horia Nicola Ursu, i-a plăcut tare mult cartea. Pentru că a transpus-o în limba română cu drag, a căutat cuvintele potrivite, care să sune bine atît individual, cît și împreună, unele lîngă altele, în fraze. A știut unde să pună note de subsol și a știut să le facă exact cît trebuie, exact cît să știm despre ce vorbește autorul (mai ales într-o carte cu multe referințe culturale, cum ziceam).

Felicitări editurii pentru că a găsit încă un autor care scrie în altă limbă decît engleza, felicitări pentru că a găsit și un traducător care iubește romanele polițiste.

 

 

(publicat în Literomania nr. 111, 12 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Ultima frontieră a reginelor din stele”)

Jo Nesbo – Liliacul 100

Jo Nesbo – Liliacul
Editura Trei, 2018
Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Impresia la 100 de pagini: ancheta în plină desfășurare, mereu apare cîte ceva despre victimă, dar și despre anchetatori. Chiar și despre alte personaje. Povestea vieții Birgittei în cîteva rînduri – excelent! Și continua punere în baanță a diferențelor culturale între Norvegia, Australia și Suedia. Bun Nesbo. Am o gîrlă de citit, cărți de-ale lui. Uite că le-a venit vremea. Pus pe listă lîngă Sigurdardottir.

Fata se aplecă peste masă. Harry se strădui să nu se uite în decolteul ei. Îi simți parfumul și trase pe nări, lacom, mireasma. Ticăloșii ăia vicleni de la Karl Lagerfeld și Christian Dior știau exact de ce era nevoie ca să prinzi în mreje un biet bărbat.