Jo Nesbø – Sînge pe zăpadă

Literomania, 5 aprilie 2019:

Jo Nesbø – „Sînge pe zăpadă”

Editura Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară

Tilul original: „Blod på snø” (2015)

Între 2013 și 2017 Jo Nesbø ia o pauză de la romanele cu Harry Hole, care l-au consacrat, și, între al 10-lea și la 11-lea roman din serie scrie trei romane independente: „Hodejegerne” (2011 – în limba engleză „Headhunters”, ecranizat în același an), „Sønnen” (2014 – „Fiul”, Trei, 2018, traducere de Ciprian Șiulea), „Blod på snø” (2015 – „Sînge pe zăpadă”, Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară) și „Mere Blod” (2015 – „Soare în miez de noapte”, Trei, 2019, traducere de Ciprian Șiulea), ultimele două considerate ca făcînd parte din seria „Sînge pe zăpadă” (mult mai potrivit decît „Olav Johansen”, cum scrie pe copertele de la Trei).

„Sînge pe zăpadă”, premiată în Japonia și Islanda pentru cel mai bun roman tradus, este povestea lui Olav Johansen, un asasin plătit (la altceva nepricepîndu-se) care lucrează la comandă pentru un cap al interlopilor din capitala Norvegiei. Viața lui Olav se desfășoară între amintirile din copilăria-i chinuită de un tată care își abuza soția și copilul și o mamă care a acceptat abuzurile compensînd cu consumul de băutură, fata de la alimentara din colț, surdomută și șchioapă, față de care nutrește oarece sentimente, deși nu-i este foarte clar care ar fi acelea, și treaba lui de zi cu zi, adică eliminarea celor numiți de angajatorul său. Asta pînă într-o zi în care toate se contopesc și răspund la un singur nume: Corina Hoffmann. În acest moment al vieții lui, Olav alege altfel decît de obicei și tot ce va urma va fi… conform planului. Olav își asumă toate nenorocirile care i se pot întîmpla, dar își asumă și speranța că poate va fi altfel, că poate va fi bine, un bine pe care nu-l visase niciodată așa, un bine de care pînă atunci aveau parte doar alții. Mereu alții.

Nuvela lui Nesbø (că nuvelă este, după dimensiuni) e un manual de creative writing pentru cei care vor să scrie nuvele polițiste. Nimic nu e degeaba în text, totul are un rost, chiar dacă uneori rostul apare mai tîrziu, peste zeci de pagini (și satisfacția cititorului este cu atît mai mare), cum se întîmplă cu cămașa de zale, cu Parisul sau cu o cheie lăsată în contact. Ca să nu mai vorbim de lecția despre topirea în narațiune a diverselor informații științifice, cum sînt cele referitoare la calcan sau anemona de mare. Obișnuiți să amintim mereu de pistolul lui Cehov cînd vorbim despre structură și intrigă, poate ar trebui să-i alăturăm de-acum și cămașa de zale a lui Nesbø.

Fain scrisă „Sînge pe zăpadă”, cu multe pasaje inutile, vorba blogărilor, dar care pentru mine înseamnă, de fapt, literatura (fără ele cărțile fiind doar niște dări de seamă, referate sau rapoarte – depinde de gen), cu știința scrierii pe care am simțit-o încă de la „Liliacul”, prima lui carte. Și cred că Jo Nesbø e mult mai bun acum, la 18 ani după ce a scris-o pe prima.

Am citit-o cu plăcere, descoperind din nou că există doar cărți bune și cărți proaste, indiferent de temă, gen, curent etc. De ce nu sînt toate cărțile polițiste și literatură bună? Din același motiv pentru care nici toate cărțile mainstream nu sînt: pentru că unii scriitori pot, iar alții nu. Nesbø poate.

(publicat în Literomania nr. 110, 5 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Zale Noir la Polar”)

Camilla Grebe – Jurnalul dispariției mele (Husdjuret)

Literomania nr. 145, 7 februarie 2020:

Animal de companie

Camilla Grebe – „Jurnalul dispariției mele”

Editura Trei, 2019, colecția Fiction Connection, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa

Titlul original: „Husdjuret” (2017)

Autoarea

Camilla Grebe s-a născut la Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968. Pînă acum a publicat cinci romane în seria „Siri Bergman”, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul „Ar fi putut fi Paradisul”, în traducerea lui Doru Mareș), trei romane în seria „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul, și patru romane pe care le-a semnat singură, în seria „Flickorna och mörkret” („Fete în întuneric”): „Älskaren från huvudkontoret” (2015, publicat în limba română cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa), „Husdjuret” (2017, publicat în limba română cu titlul „Jurnalul dispariției mele”, Editura Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa), „Dvalan” (2018) și „Skuggjägaren” (2019).

„Jurnalul dispariției mele” i-a adus Camillei Grebe premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste (premiu pe care, doi ani mai tîrziu, avea să-l ia și pentru „Skuggjägaren”) și Premiul „Cheia de Sticlă” pentru cel mai bun roman polițist nordic.

Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului „Gheața de sub picioarele ei” au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea

La doi ani după întîmplările din precedentul volum, profilerul Hanne Lagerlind-Schön și inspectorul criminalist Peter Lindgren anchetează un caz vechi de crimă, redeschis la opt ani după ce, în 2009, niște adolescenți au găsit cadavrul unei fete. Malin Brundin, o tînără polițistă, este inclusă și ea în echipa care investighează cazul, ea fiind cea care, în 2009, găsise craniul victimei. Apoi cei doi polițiști veniți de la Stockholm dispar, Hanne este găsită la marginea unei păduri neamintindu-și nimic din cele întîmplate și fără jurnalul în care-și nota tot, absolut tot, pentru a face față demenței din ce în ce mai prezente, iar Peter este de negăsit.

Și așa ancheta se rupe în două, mai precis echipa rămasă trebuie să gestioneze acum atît crima cea veche, cît și dispariția lui Peter.

Cartea

La fel cum a făcut în romanul precedent, Camilla Grebe scrie povestea folosind două puncte de vedere, ale lui Malin și Jake. Malin este polițista locală, logodită cu Max, un tînăr cu o poziție foarte bună în Stockholm, care i-ar putea oferi șansa de a pleca definitiv din Ormberg, un sat în care toată lumea știe pe toată lumea, în care industria de odinioară a dispărut fără a fi înlocuită cu altceva, iar în clădirea unei fabrici dezafectate funcționează un centru pentru refugiați, un sat caracterizat prin cîmpii nesfîrșite și păduri tăcute, unde viața înseamnă seri în fața televizorului, cu chipsuri și vin, și vizite regulate la supermarket pentru cumpărăturile săptămînii. Jake este un tînăr de 15 ani, aflat în căutarea unei identități care să-i rezove și dilema „e în regulă să bați femei și să le legi, dar nu să te îmbraci ca ele?”. Ba chiar am putea număra încă un punct de vedere, cel al Hannei, a cărei viziune asupra lucrurilor ne este înfățișată în paginile jurnalului ei, stratagemă ce-i oferă autoarei posibilitatea de a prezenta întîmplări pe care nimeni altcineva n-ar avea cum să le știe, dar fără de care ar fi foarte greu de urmărit ancheta. Fiecare din cei trei naratori își analizează propria viață și relațiile cu cei din jur – fie că e vorba despre familie, fie că e vorba despre colegii de școală sau de serviciu, fiecare se raportează la Ormberg, la Stockholm sau la întreaga Suedie și descoperim astfel că problemele de existență (sau subzistență) sînt oarecum aceleași indiferent unde ar trăi,  pentru că sînt generate de oamenii cu care cei trei vin în contact. Avem din nou elementul care a adus succesul literaturii numite „nordic noir”, relația biunivocă între individ și societate, în condițiile în care toată lumea se uită cu admirație la  modelul social nordic, model care are însă și zone lui de umbră, care țin poate de politică, poate de individ, de om.

Apare din nou problema imigranților, cu diversele căi de rezolvare: tolerarea, asimilarea, integrarea. Iar lucrurile nu sînt simple, ele țin de puterea fiecăruia de a înțelege fenomenul, de a vrea să-l înțeleagă, de a-și pune viziunea proprie alături (sau împotriva) viziunii politice a momentului. Mi-a părut însă că Grebe trece cumva pe lîngă subiect, îl pomenește, dar fără să insiste, fără să-i dea consistență. De ce? De ce doar îl pomenește? Doar atît se poate acum, în condițiile social-politice (incluzînd political correctness) de azi? Nici ea, nici Kristina Ohlsson, în cărțile ei (cel puțin în cele două apărute în românește, în colecția Enigma de la Univers) nu insistă, nu fac din asta un subiect. Stefan Ahnhem la fel. Ted Lapidus, Emelie Schepp, Liza Marklund se apropie și ei. Acum, după ce am înșirat și alți autori suedezi care au pus pe masă problema imigrației, îmi pare că da, Camilla Grebe a făcut în „Jurnalul dispariției mele” mai mult: a făcut din imigrație un subiect. Iar metafora din titlul original îi împlinește demersul.

Și dacă tot am ajuns la titlu, să vorbim despre el. De data asta nu s-a ales titlul dat de englezi („After She’s Gone” – care îmi pare cel mai nefericit, este atît de vag, încît poate însemna orice) și bine a făcut editorul, s-a ales varianta franceză („Le journal de ma disparition”), un titlu poetic, frumos, care sună bine, are legătură cu o mare parte din carte, dar… nu despre asta vorbește Camilla Grebe, chiar dacă o face pe Hanne să scrie „Eu sînt povestitoarea, dar și povestea”. Cred că dacă autoarea ar fi vrut să pună accentul pe Hanne, făcea din ea personajul principal, scria o carte despre ea. Dar n-a fost, n-a fost așa – vorba poetului. Titlul original – „Husdjuret” (care înseamnă animal de casă, animal domestic, animal de companie – apar toate formulările în text) – sintetizează exact povestea pe care a vrut s-o spună Camilla Grebe. Chiar dacă e mai puțin poetic, poate și mai puțin vandabil. Așa că problema pe care o pun e asta: care este momentul în care editorul trădează autorul?

Camilla Grebe pune multă literatură în romanele ei polițiste, frazele ei oferă satisfacții estetice oricărui cititor de literatură, este o adevărată încîntare să-i urmărești firele narative, construcția personajelor și curgerea frazelor. Camilla Grebe este, pentru mine cel puțin, în cercul foarte restrîns al autorilor suedezi de romane polițiste pe care i-aș  citi oricînd, care m-au adus, poate, în situația de a face o pasiune pentru acest gen, alături de Erik Axl Sund, Stefan Anhem, Niklas Natt och Dag.

Despre traducere… numai de bine, ca în zicala noastră cu morții. Multe rateuri, multe ezitări pe care nici redactarea n-a reușit să le elimine. Nu sînt erori esențiale, dar suficient de multe cît să-mi fragmenteze lectura, să-mi creeze un disconfort sîcîitor. Doar două exemple: Tyskland apare exact așa, de parcă ar fi vreo comună suedeză și nu ditamai Germania (măcar redactorul să fi văzut traducerea corectă în ediția în engleză, că nu-mi imaginez că s-a redactat după original – iar dacă s-a redactat după original, am îndoieli că doi oameni care știu suedeză ar fi lăsat în text Tyskland). Al doilea caz e celebrul „kanelbulle”, tradus ba ca brioșă cu scorțișoară, ba rulou, ba, pur și simplu, prăjitură. O căutare pe Google a imaginii respectivului produs ar fi lămurit pe toată lumea că nici vorbă nu poate fi de tradus prin brioșă. Și nici prin rulou. Neesențiale, cum am zis, dar sîcîitoare. A, era să uit! Sînt trei exemple: al treilea esete un alt loc comun – piatră de încercare pentru traducătorii cărților suedeze – „midsommar”. Care, în acest caz, e tradus prin „sărbătoarea echinocțiului de vară”. Cum? Echinocțiu de vară?! Pare că cineva nu știe să facă distincția între echinocțiu și solstițiu nici în limba română (apare de două ori; deci dacă îți dai de două ori cu ciocanul peste deget… e ori masochism, ori…).

(publicat – mai puțin ultimul paragraf – în Literomania nr. 145, 7 februarie 2020, la rubrica G.E.N. – „Viața utopică a animalelor de companie”)

Literomania 147, G.E.N. 21 – La est de tenebrele cu sfoară roșie

Vineri 21 februarie a apărut Literomania nr. 147. Rubrica G.E.N. se află la cea de-a 21-a apariție.

La est de tenebrele cu sfoară roșie


Un articol despre:

Los Angeles Times Book Prize, Premiul Ray Bradbury, Ted Chiang, Amal El-Mohtar, Max Gladstone, Brian Evenson, Marlon James, Namwali Serpell, Steph Cha, Michael Connelly, Jane Harper, Laura Lippman, Attica Locke, Clubul de carte Nordic Noir, Michelle Richmond,  Adrian Delu, Andreea Chebac, Clubul Galaxia 42, Daniel Timariu, Darius Hupov, Ciprian Ionuț Baciu, Clubul de Lectură Nemira, Gwenda Bond, Alexandra Florescu, Marian Coman, CenaKLUb Tiuk, Cristina Nemerovschi, Alexandru Lamba, Caroline Kepnes, Anca Zaharia, Alex Voicescu,  Mihail Vakulovski, Cristian Vicol, Editura Tritonic, Teodora Matei, Lucian Dragoş Bogdan, Catalina Fometici, Daniel Timariu, Lucian-Vasile Szabo, Flavius Ardelean, Homunculus Verlag, Eva Ruth Wemme, Tîrgul de Carte de la Leipzig, Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, T.O. Bobe, Ion Luca Caragiale, Mircea Cărtărescu, Nora Iuga, Ioana Nicolaie, Editura Ikar, Emelie Schepp, Nordin Agency, Camilla Läckberg, Jo Nesbø, Liviu Szoke, A.J. Kazinski, Editura Trei, Doru Mareș, Jeff VanderMeer, Fred Vargas, Sian Reynolds, Ileana Cantuniari, Editura Crime Scene Press, Simona Brînzaru, Editura Humanitas, 2008, Stephen King, Ruxandra Toma, David Lagercrantz, Stieg Larsson, Sofie Sarenbrant, Laura von Weissenberg, Lars Kepler, Viveca Sten, Sandra Oh, Jodie Comer, Oyinkan Braithwaite, Editura Art, Iulia Gorzo, Booker Prize, Women’s Prize For Fiction, Premiile Anthony, Stefan Ahnhem, Editura Litera, Dana-Ligia Ilin, Daniel Silva, Editura Polirom, Ileana Dinu, Editura Cartea Românească, Mugur Butuza, Dorothy L. Sawyer, Open Road Integrated Media.

Articolul poate fi citit în Literomania 147, rubrica G.E.N.

Jean-Christophe Grangé – Tărîmul morților

Literomania, 12 aprilie 2019:

Soarele și alte stele

Jean-Christophe Grangé – „Tărîmul morților”

Crime Scene Press, 2019, traducere de Horia Nicola Ursu

Un scriitor de romane polițiste e un manipulator. E în stare să te facă să nu vezi nimic în întuneric, pentru ca, după o vreme, să-ți dai seama că nu era nici pe departe întuneric, ci era, dimpotrivă, miezul zilei și aveai soarele fix deasupra capului. Cam asta face Jean-Christophe Grangé în romanul „Tărîmul morților”, proaspăt publicat de Editura Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu.

Romanul începe cu o crimă care ne introduce în lumea BDSM și a tehnicilor shibari – legatul cu sfori în scopuri erotice. Și e o bună introducere, atît în roman, cît și ca sursă de informații despre lumea respectivă. La care, dacă mai adăugăm desele referiri la pictură… am putea spune că învățăm multe din acest roman. (Mai rămîne să spun că este o carte educativă – deși, la un anumit nivel, orice carte citită este educativă.)

O crimă într-un roman polițist este rațiunea lui de a exista, este promisiunea unei șarade – fie că trebuie să citim în continuare pentru a afla cine este criminalul, fie pentru a afla cum va fi prins. Și, în general, ne ajunge, la asta ne și așteptăm cînd începem lectura, de multe ori atît primim (și doar atît).

Dar cînd apare și un al doilea cadavru, eventual și cu o „semnătură” a criminalului, ceea ce ne trimite cu gîndul la un criminal în serie, atunci da, începem să avem așteptări din ce în ce mai mari. Pentru că, de obicei, un criminal în serie este mult mai complex decît cel care comite o singură crimă. Șansele ca dincolo de intriga polițistă să descoperim pînă la final și o poveste mare, cutremurătoare cresc și e drept că și așteptările cititorului.

Romanul lui Grangé are trei părți, asemeni unui act erotic, cu preludiu și postludiu – că doar ne învîrtim printre cunoscători, rafinați etc. Și poate tocmai de aceea (cunoscători, rafinați etc.) cititorul trebuie să aibă și răbdare, pentru că aceasta îi va fi răsplătită pe măsură. Cînd povestea pare că trenează la un moment dat sau, dimpotrivă, pare „spusă” (obsesia cursurilor de creative writing: „show, don’t tell!”), fiți siguri că merită așteptarea, pentru că ceva se pregătește și vine, și lovește, și aproape că nici nu știi de unde vine și ce te-a lovit.

Am crezut la un moment dat că partea a treia putea lipsi, că totul se putea termina la 2/3 din carte. Vai, ce greșeală! Vai, cum era să pierd frumusețe de poveste. Pentru că da, dincolo de trama polițistă, dincolo de anchetă, apare o poveste tulburătoare, din genul celor care mișcă soarele și alte stele, acelea despre care vorbesc astrologii atunci cînd descifrează destinele oamenilor.

Jean-Christophe Grangé scrie un roman polițist și arată, încă o dată, că nu există decît literatură bună și literatură proastă. Iar francezul chiar se pricepe la scris povești.

Nu pot încheia fără să spun ceva despre traducere. Am avut foarte puternic sentimentul că traducătorului, Horia Nicola Ursu, i-a plăcut tare mult cartea. Pentru că a transpus-o în limba română cu drag, a căutat cuvintele potrivite, care să sune bine atît individual, cît și împreună, unele lîngă altele, în fraze. A știut unde să pună note de subsol și a știut să le facă exact cît trebuie, exact cît să știm despre ce vorbește autorul (mai ales într-o carte cu multe referințe culturale, cum ziceam).

Felicitări editurii pentru că a găsit încă un autor care scrie în altă limbă decît engleza, felicitări pentru că a găsit și un traducător care iubește romanele polițiste.

 

 

(publicat în Literomania nr. 111, 12 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Ultima frontieră a reginelor din stele”)

Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Literomania, 3 mai 2019:

„Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi.”

Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Trei, 2019, traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Aș putea începe cu un citat: „M-a umflat rîsul. Nu mă puteam opri. Zăceam acolo condamnat la moarte, beat, un asasin profesionist ratat, plănuind o viață lungă și fericită cu o femeie care, ultima oară cînd îi vorbisem, îmi spusese în termeni lipsiți de echivoc că n-avea de gînd să mă mai vadă vreodată.” Iar apoi să spun că despre asta e vorba în carte și gata.

Dar ar fi păcat. Pentru că n-aș spune nimic despre frumusețea simplității acestei povești cu „un băiat iubea o fată”. Mă rog, nici el nu era chiar băiat, nici ea nu era chiar fată, ambii trecînd prin niște experiențe care i-au marcat, dar care i-au adus în punctul în care cei doi se întîlnesc. Un bărbat s-a îndrăgostit de o femeie și ea, la rîndul ei, de el este într-adevăr o poveste simplă, o temă bine-cunoscută a literaturii, folosită în mii, zeci de mii, sute de mii și milioane de cărți.

Ce o diferențiază între toate poveștile de dragoste pe care le-am citit? Ce mi-a apropiat-o, mai bine zis, ce m-a făcut să empatizez cu un personaj care a fost colector de bani , recuperator de datorii, dealer de droguri și asasin plătit, care fură de la angajatorul lui – da, nu-i frumos să furi, dar dacă ai un copil bolnav și nu ai bani de tratament, povestea asta cu „să nu furi”  s-ar putea să nu fie chiar în topul priorităților respectivului personaj – apoi, cînd un alt asasin plătit vine după el, pentru a-i aplica pedeapsa, fuge undeva unde să-și piardă urma, iar acolo i se întînmplă ceea ce nu mai spera să i se întîmple vreodată…? Ei bine, felul în care JoNesbø își spune povestea, felul în care m-a sedus cu vorbele lui, deși nu sînt la prima carte a norvegianului, care mi-a plăcut ca scriitor încă de la „Liliacul”, primul lui roman, dar mi s-a arătat acum, la 18 ani de la scrierea acelei prime cărți despre polițistul Harry Hole,  cel care avea să-l facă celebru în toată lume, mi-a arătat, ziceam, că pentru un scriitor, trecerea timpului și scrierea de cărți ajută, face bine scriiturii și uite că-mi apare acum un Nesbø mai stăpîn pe mijloacele lui literare, un scriitor cu o scriitură mai frumoasă, pentru că frumusețea scriiturii îi apare în pagină fără cel mai mic efort, pentru că, după o vreme, scriitorii buni devin foarte buni și scriu bunătăți așa cum respiră. Nesbø scrie frumos, dar fără să-l văd mereu ițindu-se pe după pagini și întrebîndu-mă: „nu-i așa că sînt talentat?”. Iar cînd preotul Jakob Sara spune „Mi-ai făcut fiica frumoasă din nou, Ulf”, ție, cititorului, îți dau lacrimile sau poate nu, dar știi că toate astea au legătură cu frumusețea lumii, din care face parte și literatura.

Nu cred că apare vreun polițist în cartea asta, dar totul este despre contraste, totul este despre ciocnirea civilizațiilor, a culturilor, a mentalităților atunci cînd un interlop ajunge într-o mică așezare de oameni obișnuiți mai mult cu biserica – dar aici nu sîntem în marile orașe ale nordului, în care bisericile sînt mai mult muzee și cafenele, sîntem în Kåsund, în teritoriul sami, în cea mai nordică regiune a Norvegiei. Nu îl avem decît pe asasinul Jon Hansen (care se prezintă drept Ulf) și pe locuitorii din sat care s-au trezit cu el pe cap.E o carte despre prietenie, loialitate, soartă și puterea de a te bate cu ea, despre religie și credință și despre tradiții, despre adevăr și minciună, despre populația sami, despre speranță – „Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi” zice Nesbø. Din punctul meu de vedere e și despre îndrăgostirea de un scriitor.

(publicat în Literomania nr. 113, 3 mai 2019, la rubrica G.E.N. – „Nesbø, Nesbø, Nesbø!… și oleacă de Romcon”)

Anamaria Ionescu și Teodora Matei: „Englezii au plătit patru lire ca să ne asculte”

Literomania, 17 mai 2019:

„Englezii au plătit patru lire ca să ne asculte”

(de vorbă cu Anamaria Ionescu și Teodora Matei)

În primul weekend al lunii mai a avut loc Festivalul de literatură polițistă Newcastle Noir la care, pentru prima dată, au participat și scriitori români. Ei au fost Anamaria Ionescu, Teodora Matei și Bogdan Hrib. Am discutat cu Anamaria și Teodora despre cum a fost, ele bifînd și o premieră cu această ocazie: prima carte tradusă în limba engleză.

Michael Haulică: Cum fu la Newcastle Noir? Așa, ca impresie, într-o frază.

Anamaria Ionescu: Orașul este extrem de britanic. Și i s-a dus buhul de centru al petrecerilor. Dacă te nimerești în weekend acolo, înțelegi de ce. Festivalul a fost prietenos și fără morgă. Panelurile au fost cooncepute în așa fel, încît fiecare să aibă momentul lui de glorie, ca să zic așa. Iar gazdele s-au asigurat că toată lumea se simte bine.

Teodora Matei: Gradele puțintele și ploile reci au fost compensate de căldura primirii și a atmosferei pe perioada întregului festival.

MH: Ați avut un eveniment dedicat literaturii polițiste românești. Ce credeți că i-a impresionat din ce ați spus?

Anamaria Ionescu: În primul rînd au fost curioși să ne vadă. Au plătit 4 lire de căciulă ca să ne cunoască și să ne asculte. Îți poți imagina așa ceva în România? Și am avut sala plină. Ne-au pus întrebări, ne-au făcut poze. Și au scris foarte frumos despre momentul nostru pe social media.

Teodora Matei: E greu de spus, pentru că noi am fost luate cam din oală, între momentul aterizării pe aeroportul din Newcastle și panelul dedicat literaturii polițiste din România a trecut cam o oră jumate. Am avut o discuție scurtă în camera verde cu Quentin Bates, moderatorul panelului, n-am făcut repetiții, așa că răspunsurile noastre la întrebările lui au fost, cu siguranță, spontane. Ne-am trezit sub lumina unor reflectoare, într-o sală cu mai bine de 100 de locuri, aproape plină, și n-am făcut decît să ne prezentăm cît ne-am priceput mai bine. Cred că în mintea noastră era prezent un semn al exclamării: oamenii aceia dăduseră cîte 4 lire pentru participarea la un eveniment – sau 80 pentru tot weekendul. E posibil ca pe mine, cel puțin, să mă fi copleșit sentimentul că un om a plătit ca să ne audă vorbind, iar la final să pună întrebări. Pentru că, da, după ce prietenul nostru Quentin a anunțat că e momentul pentru întrebările din public, microfonul s-a plimbat dintr-o parte în alta a sălii, oamenii au vrut să știe care e situația romanului polițist românesc în momentul de față, cam despre ce se scrie, ce autori de la noi s-au impus pe piața internă și internațională, ce titluri se pot găsi, traduse, în librăriile din lume.

MH: La festival au participat  foarte mulți scriitori de primă mînă, ca să nu mai zic de grupuri de scriitori, cum au fost, de pildă, cei de la OrendaBooks. Cum sînt? Cum s-au purtat cu voi?

Anamaria Ionescu: Sînt oameni ca și noi. Cu familii, cu probleme, cu reușite și nereușite. Marea diferență este că, în marea lor majoritate, sînt scriitori full time. Asta înseamnă că au timp suficient pentru a se documenta, a scrie ca lumea, a preda manuscrisele în termen, a se promova. Și, la sfîrșitul zilei, mai fac și bani din chestia asta. Nici unul nu părea a se scălda în opulență, dar nici nu se scobeau pe sub unghii. Mai erau și cîțiva care aveau și alte joburi. De exemplu, Quentin Bates este jurnalist și traducător de islandeză (unul chiar foarte apreciat), iar SolveigPalsdottir este (și) actriță.

Cu noi s-au purtat ca și cum am fi fost din aceeași branșă. Ceea ce și eram. Au fost curioși și prietenoși. Ei au cumpărat cărțile noastre și ne-au cerut autografe. Și noi pe ale lor.

Teodora Matei: Atmosfera generală a festivalului a fost cea a unei întîlniri între prieteni, dornici să-și împărtășească experiențele cu ceilalți, în cadrul panelurilor sau în afara lor. Nu ne-am simțit nici o clipă priviți de sus sau marginalizați. S-a vorbit despre bucuria de a scrie, despre imboldul de a trimite un manuscris și reacția editorului (indiferent în cîte limbi era tradus autorul); la sesiunea de autografe fiecare cumpărător putea petrece minute bune cu scriitorul preferat, care răspundea la întrebări sau voia să știe mai multe despre locul de unde venim, făcea poze etc. Între paneluri s-au purtat discuții între autori și editori, s-au schimbat impresii, s-au făcut planuri. Concluzia: ne-am simțit bineveniți, organizatorii au reușit să administreze evenimentul cu o precizie de ceas elvețian, am cunoscut niște oameni minunați pe care eu, cel puțin, îi știam doar din mediul online. Trebuie neapărat să le mulțumesc lui JackyCollins, EwaSherman, Frances Walker, Pauline Curwen și celorlalți voluntari, Craig Sisterson, blogger din Noua Zeelandă, Marina Sofia, dar și britanicului islandez Quentin Bates, autor și traducător pe care l-am întîlnit la SimfestTîrgu Mureș în 2016 și căruia i se datorează, în mare parte, apariția „Lumînărilor vii” atît în română, cît și în engleză.

MH: Ați avut cărți în limba engleză la vînzare. Le-ați vîndut? Au fost interesați participanții la festival de literatura polițistă românească?

Anamaria Ionescu: Mai mult decît mă așteptam. Majoritatea celor care au plătit să ne cunoască au cumpărat și cărțile. Și s-au așezat cuminți în rînd pentru autografe. O doamnă mi-a spus că a fost în România prin anii ’70. Și m-a întrebat dacă mai există „Carul cu bere”. A fost foarte entuziasmată cînd i-am spus că localul cu pricina e pomenit în „Zodiac”. Iar un domn pe care l-am reîntîlnit la un alt panel a doua zi, mi-a spus, entuziasmat, că petrecuse seara precedentă cu Sergiu Manta. „He made myday”, cum se spune…

Teodora Matei: Am avut cărți, am vîndut și nu numai în ziua panelului. A fost extraordinar să ne vedem titlurile pe stand, alături de volumele unor nume mari ale literaturii internaționale de gen, timp de trei zile.

A venit un domn  care a locuit în România prin anii ’70. A cumpărat cărțile noastre, a venit să ia autografe și a întrebat dacă la noi se mai citește Caragiale. I-am confirmat că e un autor de referință și că eu locuiesc în orașul în care a locuit el. M-a întrebat: „Ești din Ploiești?” Iar eu, cu mîndrie, i-am confirmat. Știu că poate părea un gest lipsit de modestie însă un domn de la British Council, prezent la panel, care a purtat o discuție cu noi toți după aceea, mi-a spus că multă vreme nu va uita eticheta de „ușor infidel” („slightlyunfaithful”) pusă de mine comisarului Anton Iordan, personajul din „Living candles”.

MH: Credeți că participarea voastră la Newcastle  Noir poate fi începutul unei frumoase prietenii între literatura de gen românească și publicul european?

Anamaria Ionescu: Dacă reușim să fim traduși, atunci avem o șansă în a ne face cunoscuți dincolo de granițe. Cititorii par doritori să cunoască și literatura țărilor despre care nu știu mare lucru. Craig Sisterson, jurnalist și blogger, ne-a întrebat dacă nu am fi interesați să participăm la un festival crime în Noua Zeelandă…

Teodora Matei: Cu siguranță! A fost o ocazie bună de a vorbi despre alte festivaluri internaționale de gen, despre ce noutăți ar aduce romanul polițist românesc la astfel de evenimente. Dacă discuțiile se vor concretiza, e foarte posibil ca volumele românești să ajungă în mai multe colțuri ale lumii.

Vorbind de prietenie, la un moment dat s-a creat un fel de echipă româno-islandeză, iar primul lucru pe care mi-ar plăcea să-l împrumutăm de la nordici e obiceiul de a oferi cărți de Crăciun, în loc de orice fel de cadouri.

MH: Ce ați mai adăuga cu privire la participarea voastră la Newcastle Noir, la etapa în care sînteți acum, ca autoare de literatură polițistă?

Anamaria Ionescu: Cred că ar merita spus că nu numai noi ne-am simțit bine acolo. Și ei păreau că se bucură de prezența noastră. Atît de mult, încît am fost invitați să ne întoarcem și la anul.

Teodora Matei: Pentru mine, a fost o experiență extraordinară. Am participat, cu toții, la majoritatea panelurilor, încercînd să absorbim cît mai multă informație. În materie de scris, cred că trebuie să învățăm continuu atît de la cei consacrați, cît și din propriile experiențe. Nefiind rețete consacrate în materie de obținere a succesului, rămîne să ne luptăm nu cu alți autori, ci cu noi înșine, să găsim ideea unei povești sau modalitatea de a o spune, astfel încît să farmece cititorii.

Pe de altă parte, am avut ocazia să vizităm un oraș atît de frumos, încărcat de istorie, să cunoaștem niște oameni calzi, primitori, încît e foarte posibil ca într-un viitor volum polițist să strecor decoruri sau trăiri legate de orășelul din nordul Angliei.

MH: Mulțumesc frumos și să audă Europa de voi. Ilustrez convorbirea noastră cu o poză făcută de EwaSherman, în care apăreți între Quentin Bates și Bogdan Hrib.

(interviu publicat în Literomania nr. 115, 17 mai 2019, la rubrica G.E.N. – „Ultimul hohot al lui Villanelle”)

David Lagercrantz – Fata care trebuia să moară

Literomania, 24 decembrie 2019:

„Cine e fericit nu-i cu ochii în patru”

David Lagercrantz – „Fata care trebuia să moară”

Trei, 2019

Traducere din suedeză de Laura von Veissenberg

„Fata care trebuia să moară” – titlul – e despre lupta între Lisbeth Salander și sora ei Camilla, păstrînd astfel legătura (și chiar formularea titlului) cu seria începută de Stieg Larsson. Romanul despre care vorbim însă e mai mult despre întîmplările trăite pe Everest de membrii unei expediții la care au participat și cîțiva suedezi, e despre prietenie, despre iubire, despre trădare, despre vină și asumarea sau respingerea ei, despre trecutul care nu se pierde, nu dispare și nu se transformă, despre amintirile care dăinuie și urmează omul pe parcursul întregii lui vieți.

La un moment dat, Lagercrantz spune: „Cine e fericit nu-i cu ochii în patru.” (p. 369) Cred că zicerea asta exprimă cel mai bine personajele din roman. Autorul suedez ne pune în fața unei sarabande a nefericiților mereu la pîndă, mereu atenți la tot ce se întîmplă, la toți cei din jurul lor, bănuindu-i pe toți de intenții nu tocmai oneste, văzînd în oricine un potențial inamic, un posibil  aducător de nenorociri.

„Fata care trebuia să moară” este finalul corect atît pentru trilogia lui Lagercrantz, cît și pentru întreaga serie „Millennium”. Un final care mulțumește pe poată lumea – agenți, editori și, mai ales, cititori.

Traducerea Laurei von Veissenberg sună bine, reușeșete să redea frazele unui scriitor foarte bun, cu experiență, cu știința de a scrie, reușește să-l facă pe Lagercrantz să sune bine și în limba română.

(publicat în Literomania nr. 140, 24 decembrie 2019, la rubrica G.E.N. – „Fata care trebuia să dispară în cîteva feluri”)

Literomania 146, G.E.N. 20 – Rețetarium pentru poduri concentrice

Vineri 14 februarie a apărut Literomania nr. 14. Rubrica G.E.N. se află la cea de-a 20-a apariție.

Rețetarium pentru poduri concentrice

Un articole despre:

British Science Fiction Association, Juliet E McKenna, Emma Newman, Gareth L Powell, Adrian Tchaikovsky, Tade Thompson, Becky Chambers, Amal El-Mohtar, Max Gladstone, Fiona Moore, Ian Whates, Lucian Dragoș Bogdan, Marian Truță, Dănuț Ungureanu, Clubul Antares, Seth Dickinson, Loredana Frățilă-Cristescu, Liviu Szoke, Thomas Enger, Jørn Lier Horst, Editura Litera, Petru Iamandi, Editura Trei, Ivona Berceanu, Caitlin R. Kiernan, Editura Paladin, Flavius Ardelean, Sarah Pinborough, Adriana Bădescu, Krimimessen Horsens, Sara Blædel, Paul Cleave, Katrine Engberg, Sofie Sarenbrant, Michael Katz Krefeld, Dennis Jürgensen, Mari Jungstedt, Anna Grue, Martin Holmén, Lotte & Søren Hammer, Camilla Grebe, Yrsa Sigurðardóttir, Simone Buchholz, Anna Jansson, Cara Hunter, Anders de la Motte, Anne Mette Hancock, Thomas Rydahl, Thomas Enger, Mikaela Bley, Matt Wesolowski, Elly Griffiths, Mattias Edvardsson, Arne Dahl, Emelie Schepp, Lone Theils, Stefan Ahnhem, Joy Mogensen, Dagens Brott, Spotify, Jens Lapidus, Jenny Rogneby, Kirkus, Costi Gurgu, Editura Tritonic, Marius Chivu, Dilema veche, Ana Donțu, Editura Nemira, Radu Găvan, Locus Online, Russell Letson, Gary K. Wolfe, William Gibson, Paul Di Filippo, Ken Liu, FanSF, Seth Dickinson, Nicholas Ofczarek, Julia Jentsch, Edgar Allan Poe, Mario Vargas Llosa, Editura Humanitas Fiction, Maria Cantuniari, Stuart Turton, Editura RAO, Lee Child, Constantin-Dumitru Palcus, Hans Jørgen Sandnes, Ioana Polgar, Quais du Polar, Festival du polar Bloody Fleury, Jacky Schwartzmann, Bogdan Hrib, Lucia Verona, Fosse aux ours, George Arion, Bogdan Teodorescu, Petru Berteanu, Agathei Christie, Benoît Vitkine, Misterele Bucureștiului, East European Comic Con, Transylvania Comic Con, Bookfest Timișoara, Teodora Matei, Daniel Timariu, Anamaria Ionescu.

 

 

 

 

2020

17 decembrie, Colentina, București.

An nou, planuri noi… Că de rezoluții n-am timp. 🙂

Hai să facem așa: voi fi mai vioi pe-aici, adică blogul ăsta va reflecta mai des ce se întîmplă prin lumea cărților mystery&thriller.

Bineînțeles, o dată pe săptămînă (sper) ne vom întîlni cu știri (altele) în Literomania. Și cu ce v-am mai obișnuit la rubrica G.E.N.

Am să caut o soluție să mă țin și de rubrica Mistere, fantezii, sefeuri din Observator cultural.

Încă o idee: voi relua aici prezentările de carte și interviurile pe care le public în diverse locuri (ce ține de mystery&thriller) la două săptămîni după apariție. În următoarele zile voi face asta pentru ce am publicat în 2019 și nu este deja aici.

În rest… Să ne vedem sănătoși. Și cît mai des.