Liviu Szoke despre Pandemicon

Liviu Szoke scrie prima cronică a antologiei Pandemicon, apărută la Crime Scene Press în august.

Concluzia lui:

Autorii antologați au stiluri și și-au imaginat povești suficient de diferite între ele pe o temă dată, încât să fie imposibil să nu găsești măcar câteva care să îți placă. Și nu trebuie neapărat să fii fan înrăit al poveștilor polițiste ca să le parcurgi cu plăcere, admirând ba măiestria cazurilor, ba felul în care vede fiecare în parte criza aceasta cumplită, ba o replică spumoasă, ba o întoarcere elegantă din condei, o crimă atent plănuită, un criminal perfid, găsești, practic, de toate.

Autorii cuprinși în antologie: Stelian Țurlea, George Arion, Michael Haulică, Eugen Cristea, Ovidiu Pecican & Amalia Lumei, Petre Crăciun, Caius Dobrescu, Adrian Onciu, Gabriel Brănescu, Alexandru Arion, Mircea Pricăjan, Oana Stoica-Mujea, George Arion Jr., Mihnea Arion.

Cronica integrală aici: Lecturi 245: *** – Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii

 

V.T. Morogan – Frumosul asasin

Fără corectitudine politică, despre crime la Stockholm

V.T. Morogan – Frumosul asasin
Editura Crime Scene Press, 2014

Poate ar trebui început prin a spune că sub semnătura V.T. Morogan există Viorica și Teodor Morogan, români care au trăit o vreme în Canada, iar de vreo 25 de ani trăiesc în Suedia. Amîndoi sînt geologi, dar Elena-Viorica Morogan este cunoscută și ca traducătoare în limba română a unor cărți – cum altfel? – din ceea ce se cheamă nordic noir. Împreună au scris mai multe romane, care au fost publicate în România: Plăceri nevinovate (2009), Pasiuni primejdioase (2010), Memento (2011), Departamentul prostituției (2012), Frumosul asasin (2014).

Ultimul dintre ele este și primul pe care l-am citit și surpriza a fost una dintre cele mai plăcute. Pot spune că am descoperit un autor pe care mă grăbesc să-l includ în liga superioară a scriitorilor români de romane polițiste și să-mi întăresc încă o dată convingerea că avem autori din zona asta care ar trebui promovați în Europa nu numai pentru că Europa este o mare cititoare de mystery&thriller, ci și pentru că românii sînt buni la genul ăsta de literatură, lucru demonstrat pînă acum de traducerile din George Arion, E.O Chirovici, Bogdan Hrib, Bogdan Teodorescu și sper să li se alăture și alții cît de curînd.

Ceea ce face atractiv romanul soților Morogan pentru iubitorii români ai genului este povestea care aduce laolaltă români, ruși, ucraineni, englezi… și unde-i adună pe toți? În Stockholm, orașul trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, dar și locul unde se întîmplă poveștile scrise de Lars Kepler, Jens Lapidus, Liza Marklund, Kristina Ohlsson, Erik Axl Sund – ca să nu-i pomenesc decît pe cîțiva dintre cei traduși deja în limba română.

E prima dată cînd scriu despre o carte polițistă și nu știu cum să spun lucruri fără să le spun, ce se poate spune fără a dezvălui nimic din ceea ce este important în aflarea acelui cine?, de ce? sau cum? care este cheia oricărui roman de gen.

Povestea soților Morogan este destul de simplă și putea să rămînă una extrem de simplă dacă abilitățile cuplului de autori n-ar fi pus ingrediente pe cît de atractive, pe atît de încărcate de suspans. Pe masa unei echipe de poliție se adună cîteva cazuri de crimă și – ce să vezi? – toate victimele lucrează la aceeași firmă, un mare producător de medicamente. Într-un grup al comunității românești din Stockholm se nimeresc a fi o doctoriță angajată în cercetare la aceeași firmă și o ziaristă – de unde, iată, fandacsia-i gata! Alexa Vancea începe să publice o serie de articole despre neregulile din industria farmaceutică. Planurile narative alternează între activitatea ziaristei (care înseamnă și grupul de românce stabilite în Stockholm), a celor de la compania farmaceutică, ancheta poliției și tribulațiile frumosului asasin, care ni se dezvăluie încă din prima parte a cărții, intenția autorului nefiind scrierea unui roman de tip whodunit, scutindu-ne de efortul de a dezlega șarada, ci prezentarea unei povești de viață, în care lăcomia se împletește cu naivitatea, cu simțul datoriei, cu ratarea (în profesie, în aspirații, în viață pur și simplu) și… da, și cu dragostea, în diferite forme ale ei.

Pentru că avem de toate în romanul soților Morogan, și bine conduse, cu plan, cu logică (într-un singur loc mi-a părut că personajul n-ar fi trebuit cu nici un chip să facă ce a făcut, dar o fi totuși parte din planul pe termen lung al autorilor). Pînă și problema imigrației apare în carte – am pomenit mai devreme despre varietatea naționalităților persoanjelor – și, spre lauda (zic eu) autorilor, corectitudinea politică este lăsată deoparte (așa cum în tot mai multe romane de gen – traduse – se întîmplă de la o vreme) și ni se prezintă părerea străinilor despre suedezi, dar și a suedezilor despre străinii care s-au stabilit în Suedia și capacitatea/disponibilitatea acestora de a se adapta la obiceiurile „caseiˮ. Iar astea, alături de gesturi, gînduri și alte detalii reușesc să creioneze suficient personajele, chiar dacă, uneori, mi-aș fi dorit să știu mai multe despre Alexa sau despre româncele stabilite în Suedia.

Într-un singur punct m-am poticnit, și anume atunci cînd – probabil – au apărut niște referiri la romane anterioare, la evenimente din trecutul personajelor românești. Dacă romanul face parte dintr-o serie, normal era ca editura să precizeze undeva, pe copertă, că este al n-lea roman din seria… Alexa Vancea (eventual). Caz în care, poate, aș fi căutat romanele mai vechi, să le citesc în ordine. Sau dacă s-a considerat că asta n-are importanță, se putea renunța la pasajul respectiv, care n-a influențat prea mult acțiunea, iar acolo unde a determinat-o, se putea găsi o altă soluție. Dar asta a fost o jumătate de pagină, căreia nici nu i-am dat prea mare importanță, făcînd eu ce-ar fi trebuit să facă autorii sau redactorul.

În concluzie, am citit cartea cu plăcere și m-am lăsat prins de povestea suedeză a soților Morogan ca și cînd aș fi citit un roman nordic noir de la mama lui, cum se zice, publicat într-o traducere reușită, făcută chiar din suedeză de un traducător care nu stăpînește doar limba, ci știe  cîte ceva și despre Stockholm și suedezi.

Voi mai citi cărți semnate de V.T. Morogan. Absolut!

(articol publicat în BookReport, 25 mai 2017)

 

Ann Cleeves – Negru de corb (Raven Black)

Noir ca pana corbului

Ann Cleeves – Negru de corb
Titlu original: Raven Black (2006)
Crime Scene Press, 2017
Traducere din limba engleză de Raluca Ștefan

Cum zicea cineva, un caz de crimă se construiește pas cu pas. Poate, în acest caz, ar fi mai nimerit spus „se desconstruiește pas cu pasˮ, dacă ne situăm în punctul de vedere al anchetatorului și în momentul în care începe orice carte noirmystery sau cum li s-or mai spune cărților polițiste. Și, la o primă vedere, asta e și ceea ce impresionează în cartea lui Ann Cleeves: felul în care autoarea reface cazul luînd-o înapoi, cronologic, de la momentul descoperirii cadavrului lui Catherine, pînă la celălalt caz, mai vechi, al Catrionei, aducînd rînd pe rînd la lumină faptele descoperite între cele două momente, umplînd spațiul dintre ele și îndreptîndu-se apoi, natural, spre o a treia bornă a poveștii.

Fără să insiste neapărat pe victime, pe (presupușii) vinovați, pe (posibilii) martori sau pe echipa investigatorilor, Ann Cleeves ne pune în fața ochilor o frescă a insulei Shetland, un loc în care toată lumea cunoaște pe toată lumea.

Revenind la cazul în discuție, bătălia se dă între localnici – care, evident, știu ei cine-i vinovatul, că nu se poate să n-o fi făcut el – și poliția locală, căreia i se adaugă o echipă de investigatori venită din Inverness. Numai că, spre deosebire de localnici, care știu totul din prima, poliția chiar are nevoie de dovezi pentru a închide cazul.

Din această luptă cîștigă pînă la urmă cititorul, care are parte de mai multe personaje principale, de la anchetatorii Jimmy Perez – polițistul local și Ron Taylor – polițstul venit de la Inverness, pînă la Sally – prietena lui Catherine, victima de la care pornește totul, Fran – cea care a găsit cadavrul lui Catherine și mamă a micuței Cassie, care va avea și ea un rol important în toată afacerea, la Robert – liceanul frumos și cu bani, ale cărui relații atît cu Catherine, cît și cu Sally au importanța lor pentru polițiști, la alți bărbați și la alte femei de pe insulă, prinși într-o rețea de interese și relații, spre care se îndreaptă, pe rînd, bănuielile polițiștilor și ale cititorilor.

Ann Cleeves reușește să ne ducă de la un personaj la altul, să ne îndrepte spre piste care se vor dovedi a fi false pînă la finalul oarecum neașteptat, așa cum îi stă bine unui final de carte polițistă. Fără a fi spectaculoasă, fără a te bîntui multă vreme după citirea ultimei pagini, fără a produce personaje memorabile cu care să empatizezi de la prima secvență (da, personajele autoarei britanice sînt departe de cele nordice, de care am fost atras și de care m-am atașat în ultimii ani), cartea lui Ann Cleeves reușește să ofere totuși o lectură agreabilă, să te țină lipit de paginile ei, să hrănească curiozitatea cititorului pasionat de mistere.

Negru de corb (Raven Black, 2006) este prima carte din seria Shetland, cîștigătoare a Dagger Award pentru cel mai bun roman. Din această serie au apărut pînă acum în limba română Oase roșii (Red Bones, 2007) și Fulger albastru (Blue Lightning, 2010), ambele în 2017, la Crime Scene Press. Un alt roman de Ann Cleeves apărut la CSP, în 2015, este Secretele din strada Portului (Harbour Street, 2014), al șaselea din seria Vera Stanhope. Ambele serii au beneficiat de seriale: Shetland ( patru sezoane pînă acum) și Vera (șapte sezoane).

Cîteva vorbe despre traducere: m-am poticnit pe alocuri în formulări mai puțin fericite, în cuvinte nu tocmai optim alese. Fără a fi o lectură greoaie, nu dă nici satisfacții celui care caută în cărți ceva mai mult decît expresiile obișnute, de zi cu zi. Dar poate asta nu este lipsa traducerii, ci a scriiturii doamnei Cleeves.

Am să-i acord trei stele (din cinci) sau nota 7 (din 10).

Titlul meu, „Noir ca pana corbuluiˮ, face parte din categoria se non è vero, è ben trovato, pentru că romanul lui Ann Cleeves nu este noir după definiție (accentul pus pe făptaș și viața lui), ci se încadrează mai mult în ceea ce se cheamă police procedural, urmărind mai mult ancheta poliției, deși alegerea autoarei, de a se substitui mai multor puncte de vedere, face destul de grea încadrarea romanului într-o subcategorie.

(articol publicat în BookReport, 19 iunie 2017)

Teodora Matei – În mintea comisarului

Stilul Teodora Matei

Teodora Matei – În mintea comisarului
Editura Tritonic, 2017, colecția Mystery&Thriller

Aflată la a șasea carte cu numele ei pe copertă (toate apărute în ultimii doi ani), Teodora Matei dovedește și cu această nouă apariție că se simte bine printre cuvinte orice domeniu ar aborda, de la science-fiction la fantasy și de la romanul de dragoste la romanul polițist, așa cum se simte bine atît în proza scurtă, cît și în roman.

În mintea comisarului ne duce cu adevărat în mintea comisarului Anton Iordan, care, după un accident în urma căruia rămîne cu o amnezie parțială, participă la un experiment menit să-i recupereze memoria. Împreună cu inspectorul-șef Sorin Matache, comisarul a fost detașat cîteva luni la Ploiești, unde au avut de rezolvat mai multe cazuri. Exact perioada asta nu și-o mai amintește Iordan. Experimentul a fost pus la cale de Dan, prietentul lui cu care juca bridge în facultate, editor în prezentul narațiunii. Acesta a convocat cîțiva scriitori care, după poveștile lui Matache, au scris cîteva povestiri. Ideea era ca lectura lor să-i redea memoria comisarului. Dacă experimentul a reușit sau nu, va trebui să citiți cartea ca să aflați.

Ce pot să mai povestesc eu e că romanul Teodorei Matei conține patru povestiri polițiste bine construite, bine împănate cu acțiune, suspans și personaje.

O bătrînă este găsită moartă în apartamentul ei și în vecini a avut loc o spargere. Au cele două evenimente vreo legătură? Sînt implicate rudele bătrînei? Sau toate aceste amănunte nu sînt decît jocul autoarei cu mintea cititorului, deznodămîntul fiind cu totul și cu totul neprevăzut?

Într-un alt bloc din Ploiești un bărbat moare din cauza unei defecțiuni la conducta de gaz. Aflăm că este vorba despre un Casanova de Cîmpina și povestea lui e mult mai complicată și, în același timp, mult mai simplă decît pare.

Un băiat este răpit și fratele lui, aflat într-o situație specială, intervine în anchetă mai mult decît ne-am fi așteptat, ba chiar mai mult decît s-ar fi așteptat cei doi polițiști.

Și, în fine, o tînără cade pradă unei rețele care se ocupă cu traficul de carne vie, dar și dorințelor unei femei care de mult își pierduse atracția față de bărbați.

Sînt patru povești cu personaje foarte diferite între ele, venind din mahalaua Ploieștiului, dar și din blocurile obișnuite, fără a ocoli zona oamenilor de afaceri. Teodora Matei oferă prin poveștile ei un portret al Ploieștiului și al oamenilor lui, cam așa cum făcea Petru Berteanu în romanul lui premiat în Franța, Cumsecade. Pentru că locurile nu trăiesc prin cădiri, orașele nu sînt alcătuite din ziduri, ci din oameni. Iar autoarea noastră, ca toți scriitorii care au înțeles despre ce e vorba în trebușoara asta cu literatura, vorbește în primul rînd despre oameni, oamenii sînt cei care ne rămîn în minte după ce am ajuns la finalul cărții și am pus-o la loc în bibliotecă.

Felul în care se îmbracă, felul în care vorbesc, gîndurile lor, sentimentele lor, dorințele, pasiunile, țelurile lor în viață – toate astea sînt minuțios relevate, punînd carne pe personaje, dîndu-le viață, consistență.

Literatura Teodorei Matei, așa cum o știm, de fapt, din toate scrierile ei, este despre oameni, omul este principalul motiv pentru care scrie Teodora Matei și pe care vrea să-l deslușească într-o încercare perpetuă de a-l defini, de a-i descoperi noi și noi fațete.

Iar aici, în romanul polițist, Teodora Matei se desfășoară în deplinătatea calităților ei, impunîndu-se, zic eu, alături de la fel de proaspăt-venitul în zona de mystery&thriller, vorbesc acum despre Lucian-Dragoș Bogdan, drept unul dintre numele care va duce misterele românești în Europa și în lume. De ce? Pentru că Teodora Matei scrie foarte bine, pentru că are ce scrie, pentru că-i iese ceea ce scrie și pentru că, nu în ultimul rînd, poate chiar în primul, are ceva foarte specific românesc. Și probabil ăsta va fi ingredientul cu care autorii români de mystery&thriller vor cuceri – dacă o vor face – Europa cititoare.

Știu că am spus vorbe cam mari, dar o urmăresc pe Teodora Matei de ceva vreme, încă dinainte de a publica prima carte, și îmi pare a avea una dintre cele mai impetuoase cariere din această zonă literară, îmi pare că scrie din ce în ce mai bine și fiecare carte a ei adaugă ceva celorlalte.

Pentru mine, pariul Teodora Matei este deja cîștigat, „stilul Teodora Mateiˮ, despre care se vorbește pe coperta a patra, există deja și sînt convins că se va individualiza cu fiecare carte nou apărută.

După șase cărți nu mai pot să-i urez Teodorei Matei succes în carieră, pot doar să mă bucur de fiecare dată cînd aud că a publicat încă o carte și să fac în așa fel încît s-o citesc cît mai repede.

(articol publicat în BookReport, 25 iulie, 2017)

The Victim

Sîmbătă seara am văzut The Victim.

Mama unui copil ucis cu niște ani în urmă află că un tip este criminalul copilului ei. A făcut cîțiva ani de închisoare și a ieșit, acum trăiește sub alt nume, are altă viață, soție, copil. Femeia dă pe net identitatea și adresa criminalului, care este agresat, lăsat în ușa casei aproape mort. Se află că ea a trimis mailul cu deconspirarea lui, i se intentează proces, e acuzată că a instigat a omor.

Apar și alte piste, alte variante, mai mulți trec din starea de victimă în cea de agresor și invers.

Bună povestea despre victime și agresori, despre iertare și justiție, despre încredere, familie, manipulare și obsesii, despre durere, greșeală și mers mai departe.

Emoționant finalul.

Cîteva replici:

„Opinia publică nu există. A fost inventată de mass-media.”

„Tu deja mergi pe o sîrmă subțire. Chiar nu e momentul să începi să alergi.”

„Ce rost are să ierți ceea ce poate fi iertat?” Eu aș fi zis: „cC valoare are iertarea dacă ierți ceea ce e ușor de iertat?” Replica e „What is the point in forgetting the forgettable?”

Bună mini-seria, atipică. Nu e nici proces, nici anchetă, nici dramă, e toate astea la un loc. De văzut.

(The Victim, UK, 2019, 4 episoade)

The Bay

the bayAm terminat ieri de văzut „The Bay”. British. Mi-a plăcut.

Nu pleacă cu șapte fire narative, iar ce apare pe parcurs, apare strict desprins din ce fac personajele și totul se pliază pe firul narativ principal și converge spre dezodămînt.

În afară de eroii negativi, cu motivațiile lor (și cel puțin într-un caz avem un soi de Jean Valjean), avem polițistii dintre care doar Lisa Armstrong (interpretată de Morven Christie) este în atenția scenariștilor, dar pe-asta chiar au făcut-o bine. Plus familia ei – foarte rar am văzut o familie în care fiecare membru al ei să fie descris în amănunțime,  să aibă partituri atît de complexe. Deci da, clișeul cu polițiștii praf apare și aici, dar exploatat bine, zic eu. Încă ceva: Lisa este polițist de legătură cu familia victimei – chestie  de care n-am prea auzit pînă acum.

Și dacă veni vorba despre clișee, mai avem unul: coincidența. Numai că nici pe departe nu e coincidența aia care explică și ne bazăm pe ea, că fără ea nimic nu se leagă. Aici clișeul e dat puțin peste cap, pentru că el nu ajută, dimpotrivă, chiar pune piedici anchetei. Bine, foarte bine folosit clișeul.

Și mai e ceva bine folosit: relația oamenilor cu poliția, dar și raportarea la ceilalți. Toi au secrete, toți ascund ceva, toți consideră că nu trebuie să vorbească, că nu trebuie să ceară ajutorul celor apropiați. Că știu ei mai bine. Că le e teamă. Că n-au încredere în nimmeni. Că nu știu ce să facă. Ș.a.m.d. Și toți mint poliția. Asta deasupra a tot și a toate.

Foarte bine folosite toate aceste lucrușoare care tuturor le par niște amănunte, care sînt ori neimportante,  ori foarte personale.

Mai e și cel care nu spune pentru că a promis. Prostul satului. Dar pus într-o lumină faoarte faină. Și oricum departe de clișeul prostiei, nu-l face tîmp. Iar motivația promisiunii nu e aia la care ne așteptam și asta face din nou clișeul să fie bine folosit.

A, să nu uit de șeful secției de poliție. Tare mi-a plăcut personajul (și actorul care l-a interpretat, Daniel Ryan). Un tip care conduce tot, care vorbește cînd trebuie și ce trebuie, care își asumă. Felul în care spune cuvintele felul în care privește… calcă a șef, ce mai! Daniel Ryan a dat personalitate uni personaj care apare în toate serialele/filmele, dar cam șters, pentru că, în general, e un personaj secundar și cine-și bate capul cu personajele secundare?

Și cei doi puști, copiii Lisei, mi-au plăcut ca personaje. Adolescenți tipici – indolescenți, cum spune un prieten. Exact așa. N-ar asculta de cei mari…

6 episoade pe care le-am văzut în două zile. Și-s mulțumit de ce am văzut.

(The Bay, Marea Britanie, 2019, 6 episoade. Sezonul 2 ar fi trebuit să fie difuzat începînd cu martie 2020.)

Ragnar Jónasson – Orb în noapte (Nightblind / Náttblinda)

Literomania, 7 martie 2020, a 23-a apariție a rubricii G.E.N.:

Speranță de consum

Ragnar Jonasson – „Orb în noapte”

Crime Scene Press, 2019, traducere de George Arion Jr.

Titlul original: Náttblinda (2014)

Cititorul român de romane polițiste – orice o fi intrînd sub pălăria asta mare, de la polițiste deadevă, vorba unui autor român (și de) romane polițiste, la romane cu detectivi, romane de aventuri, orice are legătură cu crime și dezlegarea misterului lor – e familiarizat oarecum cu literatura de gen islandeză. Au apărut în românește cărți de Arnaldur  Indriðason, Yrsa Sigurðardóttir și, din cîte știu, se mai pregătesc cîțiva. Ragnar Jónasson este la al doilea roman publicat la noi, Crime Scene Press asumîndu-și publicarea tinerei speranțe nordice, care a debutat în 2009 cu „Snjóblinda” („Orb în zăpadă”, Crime Scene Press, 2018, traducere de George Arion Jr.).

„Orb în noapte” este al doilea roman publicat în românește din seria care îl are ca protagonist pe tînărul polițist Ari Thór Arason, dar al cincilea (și ultimul) din seria originală. Poate asta să fie și cauza acelei ușoare senzații că s-a sărit peste o perioadă cam lungă pe care o are cititorul în primele pagini, accentuată și de unele amănunte din viața de familie a polițistului. Este o întreagă discuție aici, editorul român preferînd să meargă pe varianta în limba engleză (cărțile au fost traduse din limba engleză), în care a cincea carte a fost publicată după prima, mulți dintre cititorii acestei serii fiind nemulțumiți de golurile apărute în acest fel în biografiile cîtorva personaje.

În Siglufjörður, orășelul din nordul Islandei unde s-a mutat Ari Thór, împreună cu Kristín și copilul lor (deja au un copil!), șeful secției de poliție (adică celălalt polițist al orașului, în afară de Ari Thór) este împușcat în apropierea unei case despre care se spune că găzduiește activități dubioase. Și de aici povestea se rupe în trei: viața lui Ari Thór, viața polițistului împușcat, Herjólfur, și un fir narativ care atinge zona politicului (primar, viceprimar, consilieri).

Cititorul e cu ochii pe numărul paginii (toată cartea are 220 de pagini), întrebîndu-se cînd o să se întîmple aia, cînd s-o vadă pe cealaltă, dar ancheta merge greoi, indiciile sînt puține și uneori cam forțate, iar tribulațiile personajelor principale – să zic doar „personajului principal”? Că, în afara cuplului Ari Thór – Kristín, celelalte personaje sînt abia schițate – nu sînt o prezență consistentă în structura cărții. Prea mulți iepuri scoși din pălărie, lucru care sigur nu s-ar fi întîmplat dacă autorul lăsa povestea să înghită cîte pagini avea ea nevoie.

O găselniță care ar fi putut salva multe este cea a jurnalului ținut de unul dintre personajele-cheie (aici recunosc că identitatea acestuia a fost chiar o surpriză!), dar nu mi-a părut nici consistent, nici cine știe ce performanță literară – și zicînd asta, evident că primul meu gînd este la jurnalul lui Hanne Lagerlind-Schön din „Jurnalul dispariției mele”, de Camilla Grebe. Dar Camilla Grebe e o scriitoare cum puțini sînt.

Una peste alta, speranța pe care mi-am pus-o în cel de-al doilea roman al lui Ragnar Jónasson a fost cam în van. Dar… cine știe? Al doilea roman fiind de fapt „Myrknætti” („Blackout”)… nu mi-am consumat chiar întreaga speranță.

(publicat în Literomania nr. 149, 7 martie 2020, la rubrica G.E.N. – „Combinatorica Cișmigiului și nisipurile mișcătoare din Suedia”)

Literomania 149, GEN 23 – Combinatorica Cișmigiului și nisipurile mișcătoare din Suedia

Sîmbătă 7 martie 2020 a apărut Literomania nr. 149, cu cea de-a 23-a prezență a rubricii G.E.N.:

Combinatorica Cișmigiului și nisipurile mișcătoare din Suedia

Despre:

Søren Sveistrup, Stephen King, Laura Lippman, George Arion Jr., N.K. Jemisin, Alix E. Harrow, Leigh Bardugo, Marlon James, Joe Hill, Nnedi Okorafor, Liviu Surugiu, Marcel Gherman, Eugen Cadaru, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Johana Gstawsson, Claudia Dionisie, Lars Kepler, Bogdan Ghiurco, David Lagercrantz, Malin Persson Giolito, Dănuț Ungureanu, Marian Truță, Bogdan Crețu, Cosmin Perța, Liviu Szoke, A.J. Kazinski, Simone St. James, Laura Nureldin, Ewa Sherman, Rob Hart, Petru Iamandi, Liu Cixin, Nina Iordache, M.J. Arlidge, Ciprian Șiulea, Susanne Jansson, Isaac Asimov, Ragnar Jonasson, Arnaldur  Indriðason, Yrsa Sigurðardóttir, Camilla Grebe.

Ragnar Jónasson – „Orb în zăpadă”

Literomania, 28 februarie 2019, prima apariție a rubricii G.E.N.:

Zăpada ca zăpada, dar frigul…

Ragnar Jónasson – „Orb în zăpadă”

Crime Scene Press, 2018

Traducere din limba engleză de George Arion Jr.

Un tînăr absolvent al Academiei de Poliție își găsește un post în Siglufjördurun orășel din nord, și părăsește Reykjavikul, unde locuia împreună cu iubita lui. Siglufjördur este unul dintre locurile acelea în care nu se întîmplă nimic, dar asta numai pînă în momentul în care se declanșează cavalcada de evenimente care transformă ceea ce putea fi un roman social într-un nordic noir ca din manuale. O posibilă crimă, apoi o crimă fără dubii îi aduc pe Ari Thór Arason, tînărul polițist, și pe Tómas, șeful secției de poliție, într-o relație clasică, clișeistică de-a dreptul: tînărul școlit, plin de avînt, dornic să dezlege mistere și acolo unde nu sînt și șeful conservator, localnic, care cunoaște pe toată lumea, care știe de ce sînt în stare – sau nu – cei pe care mai tînărul său coleg i-ar trece în capul listei suspecților.

Poveste e încurcată, apar multe cupluri asupra cărora care autorul insistă, mai apar și scheletele din dulap… Toate puse la grămadă, scoțînd parcă în evidență faptul că este un volum de debut. Și nu pot să nu mă gîndesc la Jo Nesbø și „Liliacul” său, tot un volum de debut, tot nordic, dar condus cu mînă sigură, scris cu o tușă personală pe care norvegianul o găsește de la prima carte.

Ce-i iese foarte bine lui Jónasson este frigul. Alți scriitori pun orașul sau comunitatea în centrul atenției, făcînd din acestea personaje. Islandezul Ragnar Jónasson îți bagă frigul în oase de la prima pagină și îl ține acolo pînă la sfîrșit.

Nu e cea mai bună carte nordică pe care am citit-o, dar sînt curios cum va fi cel de-al doilea volum al seriei lui Ragnar Jónasson, un scriitor tînăr, în plină afirmare, unul dintre fondatorii Festivalului Iceland Noir, considerat de mulți printre cele mai reușite festivaluri de literatură polițistă din lume.

N-am multe să-i reproșez traducerii, poate cîteva repetiții mult prea vizibile și acel „scena crimei” pentru care în România se folosește „locul faptei”. Iar traducerea după versiunea în limba engleză nu e o tragedie chiar atît de mare în acest caz, întrucît traducătorul englez al lui Jónasson este Quentin Bates, un un scriitor englez de cărți polițiste care a trăit peste 10 ani în Islanda. Măcar nu ni s-a oferit ce-a înțeles românul din ce-a înțeles englezul.

I-am dat 3 stele, încrezător totuși în cele cîteva sute de mii de exemplare vîndute de Jónasson.

(publicat în Literomania nr. 105, 28 februarie2019, la rubrica G.E.N. – „G.E.N.”)

Adrian Onciu – „Cu mîinile legate”

Literomania, 8 martie 2019:

De la  roman social la thriller internațional

Adrian Onciu – „Cu mîinile legate”

Editura Trei, 2019

Televiziune. Presă lifestyle. Petreceri cu milionari și politicieni corupți. Discuții despre sistemul de învățămînt. Facebook. Fashion. Jurnaliști, deontologie. Soți, soții, amante și amanți. Copii. Prieteni. Politică. Poliție. Spitale. Cabinete medicale. Atacuri. Sînge. Bani. Cam despre asta e vorba în cel mai nou roman al lui Adrian Onciu, „Cu mîinile legate”  (Editura Trei, 2019).

Urmînd-o pe Mihaela Apetrei („Cină cu ficat și inimă”, 2018) editura care ne-a obișnuit cu tot ce e mai nou și mai bun în literatura mystery&thriller europeană (și nu numai) arată că îi este la fel de aproape și literatura română de gen și se alătură celor două edituri care merg umăr la umăr cu promovarea unei literaturi polițiste autohtone: Crime Scene Press și Tritonic. Astfel, Apetrei și Onciu se alătură lui George Arion, Caius Dobrescu, VT Morogan, Oana Stoica-Mujea, Stelian Țurlea (Crime Scene Press) și Petru Berteanu, Lucian-Dragoș Bogdan, Aurel Cărășel, Bogdan Hrib, Anamaria Ionescu, Teodora Matei, Monica Ramirez, Daniel Timariu (Tritonic). Dacă tot am dat-o pe liste, să menționez și independenții Eugen Ovidiu Chirovici, Silvia Buzori, Iulian Sîrbu, Andra Pavel, Dan Rădoiu, Tony Mott, Bogdan Teodorescu și cu siguranță mai sînt. Am vrut să spun cu asta că literatura polițistă din România se află într-un punct fast al existenței ei și, cum ziceam și la lansarea volumului lui Adrian Onciu, cred că în următorii 5 ani vom ieși masiv pe piața europeană de carte cu romane polițiste și thrillere.

Revenind la cartea lui Adrian Onciu: Dragoș Zaharia, actor care și-a construit o carieră în televiziune din prezentarea unei emisiuni de succes, își pierde slujba în urma unei altercații cu producătorul. La capătul unui lanț al slăbiciunilor este angajat la o revistă, apoi este atacat, iar o persoană este dată dispărută, presupusă a fi moartă, ucisă chiar de el. Poliția îl anchetează pe el, să-i dovedească vinovăția, el, ajutat de fratele său, întreprinde o anchetă pe cont propriu, ca să-și dovedească nevinovăția. Cine află primul adevărul? Și care este acest adevăr?

Povestea demarează lent, apoi prinde viteză și, dintr-un roman social se transformă în thriller, ba chiar într-un thriller internațional, foarte cinematografic – și nu m-ar mira dacă, mai devreme sau mai tîrziu, cineva o să ecranizeze romanul, poate cînd cinematografia românească își va dori și producții care să aducă lumea în sălile de cinematograf, nu numai care să ia premii la festivalurile de film.

Aș mai menționa știința cu care autorul introduce în intrigă noile personaje, cum leagă poveștile lor de ale personajelor deja existente, cum îi ies portretele din doar cîteva tușe – de pildă cei doi polițiști, care ar merita să se scrie mai mult despre ei, poate chiar să fie făcuți eroii unei serii, că tot se poartă seriile, iar „Cu mîinile curate” chiar se pretează la cel puțin o continuare.

(publicat în Literomania nr. 106, 8 martie 2019, la rubrica G.E.N. – „Premii, noutăți, recomandări”)