Alex Michaelides – „Pacienta tăcută”

Literomania, 21 martie 2019:

Tăcerea ei ca o oglindă

Alex Michaelides – „Pacienta tăcută”

Editura Litera, colecția BuzzBooks, 2019

Traducere de Dana-Ligia Ilin

„Alicia Berenson avea treizeci și trei de ani cînd și-a omorît soțul.” – așa începe romanul lui Alex Michaelides, un roman de debut vîndut în peste 40 de țări, plus drepturile de ecranizare achiziționate la licitație de un producător cîștigător de Oscar (deocamdată secret).

Gabriel Berenson, un fotograf de modă, este găsit împușcat. Lîngă el, în picioare, era Alicia Berenson, soția lui, pictoriță. Iar alături, pe podea, o pușcă. În urma unui examen psihiatric, Alicia este internată la The Grove, o instituție de sănătate de maximă securitate din nordul Londrei și vreme de șase ani nu scoate nici un cuvînt.

Intră în scenă Theo Faber, un psihoterapeut care vine la The Grove tocmai pentru a se ocupa de cazul Aliciei. Ambiția lui este de a o face să vorbească și a-i dezlega misterul.

Povestea merge încet, se tîrîie și cred că agentul scriitorului a făcut o treabă excelentă, pentru că mulți ar fi tentați să abandoneze o carte promovată ca thriller, dar în care nu se întîmplă mai nimic, decît discuții între Theo și Alicia, de fapt monologuri ale psihoterapeutului. Dar, cum zice chiar Theo „Tăcerea ei era ca o oglindă – reflectîndu-te pe tine”. Și cititorul află multe, foarte multe despre Theo Faber, despre cum merg treburile în The Grove, iar cercetarea pe care o întreprinde Theo și spusele celor cu care acesta discută și care au avut legături cu Alicia duc ușor-ușor spre un deznodămînt pe cît de surprinzător, pe atît de satisfăcător pentru cititorul dornic de răsturnări de situație și de „nimic nu e ce pare a fi”.

Fiecare personaj care apare aduce culoare poveștii, mai pune un strat, mai dă o direcție, un unghi din care se poate privi și înțelege, astfel încît ceea ce părea la început ceva foarte simplu, foarte clar, ajunge să fie o poveste foarte complexă, care topește într-un singur fir narativ multe dintre poveștile redate în diferite puncte ale cărții.

Michaelides știe să scrie, are răbdare să construiască, să ducă totul spre punctul culminant pe care și l-a propus atunci cînd s-a apucat de scris.

Nu știu dacă va fi thrillerul anului, așa cum se spune, e prea devreme, mii de cărți așteaptă pe mesele scriitorilor, pe birourile redactorilor sau chiar în tipografii să iasă în lume. Care dintre ele va fi thrillerul anului… vom afla. Sau pate nu. Poate fiecare îl va afla pe al lui.

Pentru mine, „Pacienta tăcută” este a doua carte de 5 stele pe care o citesc în acest an, după „1793. În umbra morții”, de Niklas Natt och Dag, apărută tot la Litera, tot în colecția BuzzBooks și tradusă tot de Dana-Ligia Ilin. Poate nu întîmplător.

(publicat în Literomania nr. 108, 21 martie 2019, la rubrica G.E.N. – „Scriitoare islandeze, portbagaj franco-român”)

Jo Nesbø – Sînge pe zăpadă

Literomania, 5 aprilie 2019:

Jo Nesbø – „Sînge pe zăpadă”

Editura Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară

Tilul original: „Blod på snø” (2015)

Între 2013 și 2017 Jo Nesbø ia o pauză de la romanele cu Harry Hole, care l-au consacrat, și, între al 10-lea și la 11-lea roman din serie scrie trei romane independente: „Hodejegerne” (2011 – în limba engleză „Headhunters”, ecranizat în același an), „Sønnen” (2014 – „Fiul”, Trei, 2018, traducere de Ciprian Șiulea), „Blod på snø” (2015 – „Sînge pe zăpadă”, Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară) și „Mere Blod” (2015 – „Soare în miez de noapte”, Trei, 2019, traducere de Ciprian Șiulea), ultimele două considerate ca făcînd parte din seria „Sînge pe zăpadă” (mult mai potrivit decît „Olav Johansen”, cum scrie pe copertele de la Trei).

„Sînge pe zăpadă”, premiată în Japonia și Islanda pentru cel mai bun roman tradus, este povestea lui Olav Johansen, un asasin plătit (la altceva nepricepîndu-se) care lucrează la comandă pentru un cap al interlopilor din capitala Norvegiei. Viața lui Olav se desfășoară între amintirile din copilăria-i chinuită de un tată care își abuza soția și copilul și o mamă care a acceptat abuzurile compensînd cu consumul de băutură, fata de la alimentara din colț, surdomută și șchioapă, față de care nutrește oarece sentimente, deși nu-i este foarte clar care ar fi acelea, și treaba lui de zi cu zi, adică eliminarea celor numiți de angajatorul său. Asta pînă într-o zi în care toate se contopesc și răspund la un singur nume: Corina Hoffmann. În acest moment al vieții lui, Olav alege altfel decît de obicei și tot ce va urma va fi… conform planului. Olav își asumă toate nenorocirile care i se pot întîmpla, dar își asumă și speranța că poate va fi altfel, că poate va fi bine, un bine pe care nu-l visase niciodată așa, un bine de care pînă atunci aveau parte doar alții. Mereu alții.

Nuvela lui Nesbø (că nuvelă este, după dimensiuni) e un manual de creative writing pentru cei care vor să scrie nuvele polițiste. Nimic nu e degeaba în text, totul are un rost, chiar dacă uneori rostul apare mai tîrziu, peste zeci de pagini (și satisfacția cititorului este cu atît mai mare), cum se întîmplă cu cămașa de zale, cu Parisul sau cu o cheie lăsată în contact. Ca să nu mai vorbim de lecția despre topirea în narațiune a diverselor informații științifice, cum sînt cele referitoare la calcan sau anemona de mare. Obișnuiți să amintim mereu de pistolul lui Cehov cînd vorbim despre structură și intrigă, poate ar trebui să-i alăturăm de-acum și cămașa de zale a lui Nesbø.

Fain scrisă „Sînge pe zăpadă”, cu multe pasaje inutile, vorba blogărilor, dar care pentru mine înseamnă, de fapt, literatura (fără ele cărțile fiind doar niște dări de seamă, referate sau rapoarte – depinde de gen), cu știința scrierii pe care am simțit-o încă de la „Liliacul”, prima lui carte. Și cred că Jo Nesbø e mult mai bun acum, la 18 ani după ce a scris-o pe prima.

Am citit-o cu plăcere, descoperind din nou că există doar cărți bune și cărți proaste, indiferent de temă, gen, curent etc. De ce nu sînt toate cărțile polițiste și literatură bună? Din același motiv pentru care nici toate cărțile mainstream nu sînt: pentru că unii scriitori pot, iar alții nu. Nesbø poate.

(publicat în Literomania nr. 110, 5 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Zale Noir la Polar”)

Camilla Grebe – Jurnalul dispariției mele (Husdjuret)

Literomania nr. 145, 7 februarie 2020:

Animal de companie

Camilla Grebe – „Jurnalul dispariției mele”

Editura Trei, 2019, colecția Fiction Connection, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa

Titlul original: „Husdjuret” (2017)

Autoarea

Camilla Grebe s-a născut la Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968. Pînă acum a publicat cinci romane în seria „Siri Bergman”, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul „Ar fi putut fi Paradisul”, în traducerea lui Doru Mareș), trei romane în seria „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul, și patru romane pe care le-a semnat singură, în seria „Flickorna och mörkret” („Fete în întuneric”): „Älskaren från huvudkontoret” (2015, publicat în limba română cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa), „Husdjuret” (2017, publicat în limba română cu titlul „Jurnalul dispariției mele”, Editura Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa), „Dvalan” (2018) și „Skuggjägaren” (2019).

„Jurnalul dispariției mele” i-a adus Camillei Grebe premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste (premiu pe care, doi ani mai tîrziu, avea să-l ia și pentru „Skuggjägaren”) și Premiul „Cheia de Sticlă” pentru cel mai bun roman polițist nordic.

Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului „Gheața de sub picioarele ei” au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea

La doi ani după întîmplările din precedentul volum, profilerul Hanne Lagerlind-Schön și inspectorul criminalist Peter Lindgren anchetează un caz vechi de crimă, redeschis la opt ani după ce, în 2009, niște adolescenți au găsit cadavrul unei fete. Malin Brundin, o tînără polițistă, este inclusă și ea în echipa care investighează cazul, ea fiind cea care, în 2009, găsise craniul victimei. Apoi cei doi polițiști veniți de la Stockholm dispar, Hanne este găsită la marginea unei păduri neamintindu-și nimic din cele întîmplate și fără jurnalul în care-și nota tot, absolut tot, pentru a face față demenței din ce în ce mai prezente, iar Peter este de negăsit.

Și așa ancheta se rupe în două, mai precis echipa rămasă trebuie să gestioneze acum atît crima cea veche, cît și dispariția lui Peter.

Cartea

La fel cum a făcut în romanul precedent, Camilla Grebe scrie povestea folosind două puncte de vedere, ale lui Malin și Jake. Malin este polițista locală, logodită cu Max, un tînăr cu o poziție foarte bună în Stockholm, care i-ar putea oferi șansa de a pleca definitiv din Ormberg, un sat în care toată lumea știe pe toată lumea, în care industria de odinioară a dispărut fără a fi înlocuită cu altceva, iar în clădirea unei fabrici dezafectate funcționează un centru pentru refugiați, un sat caracterizat prin cîmpii nesfîrșite și păduri tăcute, unde viața înseamnă seri în fața televizorului, cu chipsuri și vin, și vizite regulate la supermarket pentru cumpărăturile săptămînii. Jake este un tînăr de 15 ani, aflat în căutarea unei identități care să-i rezove și dilema „e în regulă să bați femei și să le legi, dar nu să te îmbraci ca ele?”. Ba chiar am putea număra încă un punct de vedere, cel al Hannei, a cărei viziune asupra lucrurilor ne este înfățișată în paginile jurnalului ei, stratagemă ce-i oferă autoarei posibilitatea de a prezenta întîmplări pe care nimeni altcineva n-ar avea cum să le știe, dar fără de care ar fi foarte greu de urmărit ancheta. Fiecare din cei trei naratori își analizează propria viață și relațiile cu cei din jur – fie că e vorba despre familie, fie că e vorba despre colegii de școală sau de serviciu, fiecare se raportează la Ormberg, la Stockholm sau la întreaga Suedie și descoperim astfel că problemele de existență (sau subzistență) sînt oarecum aceleași indiferent unde ar trăi,  pentru că sînt generate de oamenii cu care cei trei vin în contact. Avem din nou elementul care a adus succesul literaturii numite „nordic noir”, relația biunivocă între individ și societate, în condițiile în care toată lumea se uită cu admirație la  modelul social nordic, model care are însă și zone lui de umbră, care țin poate de politică, poate de individ, de om.

Apare din nou problema imigranților, cu diversele căi de rezolvare: tolerarea, asimilarea, integrarea. Iar lucrurile nu sînt simple, ele țin de puterea fiecăruia de a înțelege fenomenul, de a vrea să-l înțeleagă, de a-și pune viziunea proprie alături (sau împotriva) viziunii politice a momentului. Mi-a părut însă că Grebe trece cumva pe lîngă subiect, îl pomenește, dar fără să insiste, fără să-i dea consistență. De ce? De ce doar îl pomenește? Doar atît se poate acum, în condițiile social-politice (incluzînd political correctness) de azi? Nici ea, nici Kristina Ohlsson, în cărțile ei (cel puțin în cele două apărute în românește, în colecția Enigma de la Univers) nu insistă, nu fac din asta un subiect. Stefan Ahnhem la fel. Ted Lapidus, Emelie Schepp, Liza Marklund se apropie și ei. Acum, după ce am înșirat și alți autori suedezi care au pus pe masă problema imigrației, îmi pare că da, Camilla Grebe a făcut în „Jurnalul dispariției mele” mai mult: a făcut din imigrație un subiect. Iar metafora din titlul original îi împlinește demersul.

Și dacă tot am ajuns la titlu, să vorbim despre el. De data asta nu s-a ales titlul dat de englezi („After She’s Gone” – care îmi pare cel mai nefericit, este atît de vag, încît poate însemna orice) și bine a făcut editorul, s-a ales varianta franceză („Le journal de ma disparition”), un titlu poetic, frumos, care sună bine, are legătură cu o mare parte din carte, dar… nu despre asta vorbește Camilla Grebe, chiar dacă o face pe Hanne să scrie „Eu sînt povestitoarea, dar și povestea”. Cred că dacă autoarea ar fi vrut să pună accentul pe Hanne, făcea din ea personajul principal, scria o carte despre ea. Dar n-a fost, n-a fost așa – vorba poetului. Titlul original – „Husdjuret” (care înseamnă animal de casă, animal domestic, animal de companie – apar toate formulările în text) – sintetizează exact povestea pe care a vrut s-o spună Camilla Grebe. Chiar dacă e mai puțin poetic, poate și mai puțin vandabil. Așa că problema pe care o pun e asta: care este momentul în care editorul trădează autorul?

Camilla Grebe pune multă literatură în romanele ei polițiste, frazele ei oferă satisfacții estetice oricărui cititor de literatură, este o adevărată încîntare să-i urmărești firele narative, construcția personajelor și curgerea frazelor. Camilla Grebe este, pentru mine cel puțin, în cercul foarte restrîns al autorilor suedezi de romane polițiste pe care i-aș  citi oricînd, care m-au adus, poate, în situația de a face o pasiune pentru acest gen, alături de Erik Axl Sund, Stefan Anhem, Niklas Natt och Dag.

Despre traducere… numai de bine, ca în zicala noastră cu morții. Multe rateuri, multe ezitări pe care nici redactarea n-a reușit să le elimine. Nu sînt erori esențiale, dar suficient de multe cît să-mi fragmenteze lectura, să-mi creeze un disconfort sîcîitor. Doar două exemple: Tyskland apare exact așa, de parcă ar fi vreo comună suedeză și nu ditamai Germania (măcar redactorul să fi văzut traducerea corectă în ediția în engleză, că nu-mi imaginez că s-a redactat după original – iar dacă s-a redactat după original, am îndoieli că doi oameni care știu suedeză ar fi lăsat în text Tyskland). Al doilea caz e celebrul „kanelbulle”, tradus ba ca brioșă cu scorțișoară, ba rulou, ba, pur și simplu, prăjitură. O căutare pe Google a imaginii respectivului produs ar fi lămurit pe toată lumea că nici vorbă nu poate fi de tradus prin brioșă. Și nici prin rulou. Neesențiale, cum am zis, dar sîcîitoare. A, era să uit! Sînt trei exemple: al treilea esete un alt loc comun – piatră de încercare pentru traducătorii cărților suedeze – „midsommar”. Care, în acest caz, e tradus prin „sărbătoarea echinocțiului de vară”. Cum? Echinocțiu de vară?! Pare că cineva nu știe să facă distincția între echinocțiu și solstițiu nici în limba română (apare de două ori; deci dacă îți dai de două ori cu ciocanul peste deget… e ori masochism, ori…).

(publicat – mai puțin ultimul paragraf – în Literomania nr. 145, 7 februarie 2020, la rubrica G.E.N. – „Viața utopică a animalelor de companie”)

Jean-Christophe Grangé – Tărîmul morților

Literomania, 12 aprilie 2019:

Soarele și alte stele

Jean-Christophe Grangé – „Tărîmul morților”

Crime Scene Press, 2019, traducere de Horia Nicola Ursu

Un scriitor de romane polițiste e un manipulator. E în stare să te facă să nu vezi nimic în întuneric, pentru ca, după o vreme, să-ți dai seama că nu era nici pe departe întuneric, ci era, dimpotrivă, miezul zilei și aveai soarele fix deasupra capului. Cam asta face Jean-Christophe Grangé în romanul „Tărîmul morților”, proaspăt publicat de Editura Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu.

Romanul începe cu o crimă care ne introduce în lumea BDSM și a tehnicilor shibari – legatul cu sfori în scopuri erotice. Și e o bună introducere, atît în roman, cît și ca sursă de informații despre lumea respectivă. La care, dacă mai adăugăm desele referiri la pictură… am putea spune că învățăm multe din acest roman. (Mai rămîne să spun că este o carte educativă – deși, la un anumit nivel, orice carte citită este educativă.)

O crimă într-un roman polițist este rațiunea lui de a exista, este promisiunea unei șarade – fie că trebuie să citim în continuare pentru a afla cine este criminalul, fie pentru a afla cum va fi prins. Și, în general, ne ajunge, la asta ne și așteptăm cînd începem lectura, de multe ori atît primim (și doar atît).

Dar cînd apare și un al doilea cadavru, eventual și cu o „semnătură” a criminalului, ceea ce ne trimite cu gîndul la un criminal în serie, atunci da, începem să avem așteptări din ce în ce mai mari. Pentru că, de obicei, un criminal în serie este mult mai complex decît cel care comite o singură crimă. Șansele ca dincolo de intriga polițistă să descoperim pînă la final și o poveste mare, cutremurătoare cresc și e drept că și așteptările cititorului.

Romanul lui Grangé are trei părți, asemeni unui act erotic, cu preludiu și postludiu – că doar ne învîrtim printre cunoscători, rafinați etc. Și poate tocmai de aceea (cunoscători, rafinați etc.) cititorul trebuie să aibă și răbdare, pentru că aceasta îi va fi răsplătită pe măsură. Cînd povestea pare că trenează la un moment dat sau, dimpotrivă, pare „spusă” (obsesia cursurilor de creative writing: „show, don’t tell!”), fiți siguri că merită așteptarea, pentru că ceva se pregătește și vine, și lovește, și aproape că nici nu știi de unde vine și ce te-a lovit.

Am crezut la un moment dat că partea a treia putea lipsi, că totul se putea termina la 2/3 din carte. Vai, ce greșeală! Vai, cum era să pierd frumusețe de poveste. Pentru că da, dincolo de trama polițistă, dincolo de anchetă, apare o poveste tulburătoare, din genul celor care mișcă soarele și alte stele, acelea despre care vorbesc astrologii atunci cînd descifrează destinele oamenilor.

Jean-Christophe Grangé scrie un roman polițist și arată, încă o dată, că nu există decît literatură bună și literatură proastă. Iar francezul chiar se pricepe la scris povești.

Nu pot încheia fără să spun ceva despre traducere. Am avut foarte puternic sentimentul că traducătorului, Horia Nicola Ursu, i-a plăcut tare mult cartea. Pentru că a transpus-o în limba română cu drag, a căutat cuvintele potrivite, care să sune bine atît individual, cît și împreună, unele lîngă altele, în fraze. A știut unde să pună note de subsol și a știut să le facă exact cît trebuie, exact cît să știm despre ce vorbește autorul (mai ales într-o carte cu multe referințe culturale, cum ziceam).

Felicitări editurii pentru că a găsit încă un autor care scrie în altă limbă decît engleza, felicitări pentru că a găsit și un traducător care iubește romanele polițiste.

 

 

(publicat în Literomania nr. 111, 12 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Ultima frontieră a reginelor din stele”)

Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Literomania, 3 mai 2019:

„Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi.”

Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Trei, 2019, traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Aș putea începe cu un citat: „M-a umflat rîsul. Nu mă puteam opri. Zăceam acolo condamnat la moarte, beat, un asasin profesionist ratat, plănuind o viață lungă și fericită cu o femeie care, ultima oară cînd îi vorbisem, îmi spusese în termeni lipsiți de echivoc că n-avea de gînd să mă mai vadă vreodată.” Iar apoi să spun că despre asta e vorba în carte și gata.

Dar ar fi păcat. Pentru că n-aș spune nimic despre frumusețea simplității acestei povești cu „un băiat iubea o fată”. Mă rog, nici el nu era chiar băiat, nici ea nu era chiar fată, ambii trecînd prin niște experiențe care i-au marcat, dar care i-au adus în punctul în care cei doi se întîlnesc. Un bărbat s-a îndrăgostit de o femeie și ea, la rîndul ei, de el este într-adevăr o poveste simplă, o temă bine-cunoscută a literaturii, folosită în mii, zeci de mii, sute de mii și milioane de cărți.

Ce o diferențiază între toate poveștile de dragoste pe care le-am citit? Ce mi-a apropiat-o, mai bine zis, ce m-a făcut să empatizez cu un personaj care a fost colector de bani , recuperator de datorii, dealer de droguri și asasin plătit, care fură de la angajatorul lui – da, nu-i frumos să furi, dar dacă ai un copil bolnav și nu ai bani de tratament, povestea asta cu „să nu furi”  s-ar putea să nu fie chiar în topul priorităților respectivului personaj – apoi, cînd un alt asasin plătit vine după el, pentru a-i aplica pedeapsa, fuge undeva unde să-și piardă urma, iar acolo i se întînmplă ceea ce nu mai spera să i se întîmple vreodată…? Ei bine, felul în care JoNesbø își spune povestea, felul în care m-a sedus cu vorbele lui, deși nu sînt la prima carte a norvegianului, care mi-a plăcut ca scriitor încă de la „Liliacul”, primul lui roman, dar mi s-a arătat acum, la 18 ani de la scrierea acelei prime cărți despre polițistul Harry Hole,  cel care avea să-l facă celebru în toată lume, mi-a arătat, ziceam, că pentru un scriitor, trecerea timpului și scrierea de cărți ajută, face bine scriiturii și uite că-mi apare acum un Nesbø mai stăpîn pe mijloacele lui literare, un scriitor cu o scriitură mai frumoasă, pentru că frumusețea scriiturii îi apare în pagină fără cel mai mic efort, pentru că, după o vreme, scriitorii buni devin foarte buni și scriu bunătăți așa cum respiră. Nesbø scrie frumos, dar fără să-l văd mereu ițindu-se pe după pagini și întrebîndu-mă: „nu-i așa că sînt talentat?”. Iar cînd preotul Jakob Sara spune „Mi-ai făcut fiica frumoasă din nou, Ulf”, ție, cititorului, îți dau lacrimile sau poate nu, dar știi că toate astea au legătură cu frumusețea lumii, din care face parte și literatura.

Nu cred că apare vreun polițist în cartea asta, dar totul este despre contraste, totul este despre ciocnirea civilizațiilor, a culturilor, a mentalităților atunci cînd un interlop ajunge într-o mică așezare de oameni obișnuiți mai mult cu biserica – dar aici nu sîntem în marile orașe ale nordului, în care bisericile sînt mai mult muzee și cafenele, sîntem în Kåsund, în teritoriul sami, în cea mai nordică regiune a Norvegiei. Nu îl avem decît pe asasinul Jon Hansen (care se prezintă drept Ulf) și pe locuitorii din sat care s-au trezit cu el pe cap.E o carte despre prietenie, loialitate, soartă și puterea de a te bate cu ea, despre religie și credință și despre tradiții, despre adevăr și minciună, despre populația sami, despre speranță – „Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi” zice Nesbø. Din punctul meu de vedere e și despre îndrăgostirea de un scriitor.

(publicat în Literomania nr. 113, 3 mai 2019, la rubrica G.E.N. – „Nesbø, Nesbø, Nesbø!… și oleacă de Romcon”)

Jo Nesbø – Liliacul

Literomania, 10 mai 2019:

Un mare scriitor

Jo Nesbø–„Liliacul”
Trei, 2018, tradcere de Bogdan Perdivară

„Liliacul” („Flaggermusmannen”) este prima carte publicată de JoNesbø. Se întîmpla în 1997, cînd autorul norvegian avea 37 de ani. Pînă atunci terminase studii superioare economice și fusese jurnalist și agent de bursă. Din 1992 avea și o activitate intensă ca muzician, făcînd parte din trupa Di Derre, unde era solist vocal și chitarist, primul album al trupei, „Jenter&sånn”, atingînd chiar locul 1 în topurile norvegiene. Nesbø a publicat în total 11 romane în seria „Harry Hole” (al doisprezecelea îi va apărea în această vară), cinci volume în seria „Doctor Proctor” (o serie polițistă pentru copii), două în seria „Sînge pe zăpadă” și cîteva romane de sine stătătoare, ca „Fiul”, „Omul de zăpadă”, „Macbeth”, un volum de povestiri și încă un roman. Cărțile lui au fost publicate în peste 50 de țări și vîndute în aproximativ 40 de milioane de exemplare (numai în Norvegia a vîndut 3 milioane). După cîteva dintre cărțile lui s-au făcut filme – „Omul de zăpadă” (cu Michael Fassbender) și „Headhunter” – iar după  o idee a lui s-a făcut serialul „Okkupert”/„Occupied”.

„Liliacul” este cartea în care apare pentru prima dată Harry Hole, inspector la poliția din Oslo, personaj care îl va face cunoscut în toată lumea. Hole este trimis în Australia, să coopereze cu poliția din Sydney, oraș în care fusese ucisă o tînără norvegiancă. Plonjăm într-un oraș cosmopolit, în care populația gay este foarte bine reprezentată, un oraș în care polițiștii corupți, traficul și consumul de droguri sînt foarte întîlnite. Iar polițistul norvegian, cu o copilărie și o adolescență care au lăsat urme în dezvoltarea ulterioară a personalității lui, se înscrie în clișeul polițistului cu toate metehnele, clișeu pe care mulți cititori sînt gata să-l îmbrățișeze fără a se mai gîndi că poate meseria asta schimbă oamenii, că n-ai cum să reziști ani și ani în preajma crimei fără să se tulbure ceva în tine, fără să ți se pară că normalitatea nu există, că viața liniștită într-o familie armonioasă e ceva ce li se întîmplă numai altora, că, mai mult de a fi un clișeu, poate fi pur și simplu statistică. Poate cititorii ar avea de cîștigat dacă nu s-ar grăbi cu stigmatizarea drept clișeu a dramei incluse în biografia polițistului ca un fel de boală profesională.

Ancheta poliției australiene, în care Hole se implică pe măsura profesionistului care e, depășindu-și uneori statutul de invitat, îl poartă pe acesta în baruri frecventate de gay, cum ziceam, dar și de interlopi, de prostituate sau de fete venite în vizită cu ceva vreme în urmă și rămase acolo, ca vaporul rusesc al lui Márquez, și într-unul din acele baruri o cunoaște pe Birgitta, o suedeză care va deveni importantă pentru el, dar și pentru desfășurarea romanului lui Nesbø.

E prima carte a lui Nesbø, dar întîlnim deja semne, tehnici, concepte pe care le vom găsi apoi în celelalte romane ale lui. Felul în care se construiesc personajele, pas cu pas, secvență cu secvență, punînd carne pe ele, făcîndu-le personaje vii, cu probleme, cu gînduri, cu idei despre lume și viață, cu preferințe muzicale sau literare – asta e una dintre constantele scrisului  lui Nesbø, lumea ascultă muzică și citește cărți, poate e ceva specific Norvegiei aici, poate e ceva ce au în comun scriitorii nordici, impregnarea scrisului lor cu elemente ale culturii și civilizației, ale societății în care trăiesc. Întîlnim poveștile alea mărunte de care sînt pline cărțile lui, povești care dau culoare narațiunii și personajelor, povești care, uneori, par că nu au nici o relevanță în context, pentru ca, după cîteva zeci de pagini, să apară un element care face ca mica povestioară „inutilă” de mai devreme să apară ca indispensabilă pentru a înțelege firul narativ principal sau motivațiile personajelor. Întîlnim dialogurile, scrise parcă de un dramaturg/scenarist care trebuie să exprime mult mai mult printr-un schimb de replici decît doar niște replici și contrareplici.

Dar, mai ales, peste toate astea, întîlnim marile teme dintotdeauna ale literaturii, ale literaturii care contează: viața, moartea, credința, iubirea, prietenia, loialitatea, trădarea, asumarea răspunderii propriilor fapte, gelozia, răzbunarea etc.

„Liliacul” este o carte foarte bună și gîndiți-vă că este prima carte scrisă de Jo Nesbø. Toate celelalte sînt mai bune ca asta.

(publicat în Literomania nr. 110, 10 mai 2019, la rubrica G.E.N. – „Multe nominalizări și un debut”)

David Lagercrantz – Fata care trebuia să moară

Literomania, 24 decembrie 2019:

„Cine e fericit nu-i cu ochii în patru”

David Lagercrantz – „Fata care trebuia să moară”

Trei, 2019

Traducere din suedeză de Laura von Veissenberg

„Fata care trebuia să moară” – titlul – e despre lupta între Lisbeth Salander și sora ei Camilla, păstrînd astfel legătura (și chiar formularea titlului) cu seria începută de Stieg Larsson. Romanul despre care vorbim însă e mai mult despre întîmplările trăite pe Everest de membrii unei expediții la care au participat și cîțiva suedezi, e despre prietenie, despre iubire, despre trădare, despre vină și asumarea sau respingerea ei, despre trecutul care nu se pierde, nu dispare și nu se transformă, despre amintirile care dăinuie și urmează omul pe parcursul întregii lui vieți.

La un moment dat, Lagercrantz spune: „Cine e fericit nu-i cu ochii în patru.” (p. 369) Cred că zicerea asta exprimă cel mai bine personajele din roman. Autorul suedez ne pune în fața unei sarabande a nefericiților mereu la pîndă, mereu atenți la tot ce se întîmplă, la toți cei din jurul lor, bănuindu-i pe toți de intenții nu tocmai oneste, văzînd în oricine un potențial inamic, un posibil  aducător de nenorociri.

„Fata care trebuia să moară” este finalul corect atît pentru trilogia lui Lagercrantz, cît și pentru întreaga serie „Millennium”. Un final care mulțumește pe poată lumea – agenți, editori și, mai ales, cititori.

Traducerea Laurei von Veissenberg sună bine, reușeșete să redea frazele unui scriitor foarte bun, cu experiență, cu știința de a scrie, reușește să-l facă pe Lagercrantz să sune bine și în limba română.

(publicat în Literomania nr. 140, 24 decembrie 2019, la rubrica G.E.N. – „Fata care trebuia să dispară în cîteva feluri”)

Stefan Ahnhem și seria Fabian Risk

(note de Goodreads)

Victimă fără chip (Litera, 2019, traducere de Dana-Ligia Ilin)

Imaginație, suspans, răsturnări de situație (multe), autorul se joacă cu mintea cititorului, personaje vii, Ahnhem folosește așa-zisele clișee pentru a îmbogăți intriga. 4 stele și Stefan Ahnhem se alătură lui Eric Axl Sund, Niklas Natt och Dag și Camilla Grebe – autorii mei preferați de nordic noir suedez.

Sînt cîteva acțiuni inexplicabile… dar de-asta nu are 5 stele.

N-am înțeles de ce traducătoarea noastră a ales să numească un personaj Irene, cînd autorul folosește în toată cartea Lilja (nici traducătorul englez nu are inițiative, respectă alegera autorului).

Al nouălea mormânt (Litera, 2019, traducere de Dana-Ligia Ilin)

Una dintre cele mai bune cărți polițiste citite în acest an. Stefan Ahnhem, du är bäst!

Două cazuri, unul în Danemarca, unul în Suedia – și Ahnhem folosește foarte bine micile frecușuri dintre danezi și suedezi -, doi anchetatori, Dunja Hougaard și Fabian Risk, pe care-i cunoaștem deja din romanul precedent, dar „Al nouălea mormînt” precede „Victimă fără chip” și cei doi încă nu se cunosc, la care se adaugă știința de a scrie a lui Ahnhem, care, alături de imaginația sa turată ca un motor de Lamborghini Huracan, fac din acest roman una dintre cele mai pasionante lecturi de care am avut parte în acest an. Cum am mai zis, de fapt.

Abia aștept să trec la următorul volum, „Minus optsprezece grade”, și sper ca Litera să vină în 2020 cu următoarele două volume, „Motiv X” și „X sätt att dö”.

Minus optsprezece grade (Litera, 2019, traducere de Dana-Ligia Ilin)

Un fir narativ în Suedia, în care e implicat Fabian Risk, altul în Danemarca, în care Dunja Hougaard își depășește atribuțiunile de polițist în uniformă, responsabil cu ordinea publică, fire care merg în paralel o vreme, apoi se împletesc (cum era și de așteptat, fiind la a treia carte a lui Ahnhem) ca șireturile care leagă un corset. De-aia și numesc genul ăsta de roman roman-corset

Multe se întîmplă și în viețile protagoniștilor și n-ar fi fost rău să avem și mai multe povești secundare. De-aia mi-ar plăcea, de pildă, o nuvelă de dedicată lui Astrid.

Ahnhem are din nou o imaginație debordantă, scoate din joben niște răsturnări de situație care fac toți banii.

De-abia aștept „Motiv X”.

Literomania 145

A apărut Literomania 145, cu cel de-al 19-a articol G.E.N.: „Viața utopică a animalelor de companie”.

Noutăți despre cărți și scriitori din domeniile SF/F/H și mystery&thriller, plus o cronică de carte la „Jurnalul dispariției mele”, de Camilla Grebe (Trei, 2019, traducere din suedeză de Ioana Ghișa).