Seria Cold case a autoarei suedeze Tina Frennstedts, se pregătește să devină serial.
Tina Frennstedts a cîștigat Premiul Crimetime pentru debut în 2020 pentru prima carte din serie, Försvunnen.
Cele trei romane ale seriei publicate pînă acum sînt: Försvunnen (2019), Väg 9 (2020) și Skärseld (2021)
Avem trailerul serialului Omul de castane, realizat de Netflix după romanul cu același titlu scris de Søren Sveistrup, creatorul unei alt serial danez celebru, Forbrydelsen (The Killing).
Rolurile principale sînt interpretate de Danica Curcic (Naia Thulin, Mikkel Boe Følsgaard (Mark Hess).
Cartea a apărut în românește la Editura Trei, în 2020, în traducerea Siminei Răchițeanu.
Maskineriet (The Machinery), Suedia & Norvegia, 2020, sezonul 1.
Un tip se trezește într-o mașină, pe un feribot care trece din Norvegia în Suedia. Pe locul de alături, o geantă cu bani și un pistol. Feribotul e întors din drum, apare poliția, omul reușește să scape. Află din presă că s-a dat o spargere în Norvegia și s-au furat 30 de milioane.
Pe de o parte avem alergătura hoților unii după alții și după bani, pe de alta avem ancheta poliției norvegiene, care se desfășoară ba în Norvegia, ba în Suedia.
Personajul principal, cunoștința noastră din primele secvențe, leagă totul – furtul, echipa hoților (parteneriate mai vechi, iubiri și trădări la fel de vechi), echipamentele folosite în lovitură,vechea lui familie, noua lui familie, ba chiar și întîmplări din copilărie…
Ca să nu mai vorbim de povestea polițistei din Norvegia, cu lucruri mai puțin explicate, dar după ce-i aflăm povestea ne gîndim că poate de-aia…
Foarte complexă istoria care ne e propusă, multe fire care se leagă între ele, uneori zici că-s prea multe totuși, prea puse cu mîna acolo.
Sînt cîteva lucruri cam forțate însă, care n-aveau cum să se întîmple, unii prea exagerează, alții sînt prea proști. Iar finalul… chiar nu cred în el.
Alte minusuri? Da, unul mare de tot: actorul care joacă rolul principal – Kristoffer Joner – nu mi-a plăcut deloc. Dar deloc. Manierist cît cuprinde, ostentativ chiar, plus că n-am empatizat deloc cu el.
Ah, unde-i Vilanelle? 🙂
The Capture, UK, 2019, 8 episoade. Cu Holliday Grainger, pe care o știu din Strike.
Un soldat englez venit dintr-o misiune, acuzat că a omorît un taliban fără să fie nevoie, scăpat de avocați, pe un detaliu tehnic. Apoi acuzat că și-a răpit și ucis avocata – o scenă violentă cu ei doi fiind văzută pe camerele de luat vederi dintr-o stație de autobuz.
Lucrurile nu sînt ce par a fi și Rachel Carey, detașată de la anti-terorism la omoruri, se ocupă de caz. Încet-încet iese la suprafață o întreagă cabală care implică servicii secrete și înaltă tehnologie.
Bine făcut serialul, de văzut. Premiera sezonului 2 e prevăzută pentru acest an.
Coroner (Canada), sezonul 2, 2020, 8 episoade. Cu Serinda Swan.
Slab de tot. Au vrut să-l complice (nu, să-l facă „complex”) și au exacerbat toate slăbiciunile cu care au înzestrat personajele. Jenny Cooper e super-somnambulă, Liam – amicul ei – e făcut și mai praf dincauza tentativei d esinucidere a prietenului său și ajunge la concluzia c are sindrom post-traumatic,, Ros, băiaul li Jenny, e un looser desăvîrșit, iar tatăl ei are demență. Adică… ori laaa bal, ori la spiatal. Se pare c scenariștii s-au hotărît să-i bage pe toți la spital. La domiciliu, că e mai safe.
Advokaten (The Lawyer), Suedia&Danemarca, sezonul 1, 2018, 10 episoade. Cu Alexander Karim, Malin Buska. După o idee de Jens Lapidus, Michael Hjorth, Hans Rosenfeldt. În 2020 era prevăzută difuzarea sezonului 2.
Ilustrare exemplară a vorbei cu sacul lăudat. Lapidus, Hjorth, Rosenfeldt… Ei bine, a fost slab rău.
L-am văzut pînă la capăt mai mult pentru că era vorbit în suedeză (cred că subtitrarea a fost în engleză, deci nici măcar la capitolul ăsta satisfacția n-a fost întreagă, pentru că n-am putut avea toată atenția pentru ce spuneau, așa că n-a funcționat pe deplin ca lecție de suedeză).
Cîndva, mașina unui polițist suedez e aruncată în aer, sub ochii celor do copii. În mașină era polițistul și soția lui. După niște ani, copiii lor (dați spre adopție în două familii) pun la cale răzbunarea. Copiii sînt Sara, cu istoric de consumatoare de droguri, totuși polițistă, divorțată, cu un copil. El, Frank, un tînăr avocat de succes. Lucrurile se mișcă între Copenhaga și Malmö.
Dar atîtea prostii fac ăștia doi… atîtea lucruri pe care niște oameni cu mintea întreagă nu le-ar face…
Asta a fost, îmi pare rău.
Karppi (Deadwind), Finlanda, sezonul 2, 2020, 8 episoade. Cu Pihla Viitala (pe care am văzut-o și în Ivalo).
Cîteva cadavre pe care poliția le leagă ba de traficul de droguri din Estonia (aici o vedem implicată și pe fiica lui Karppi), ba de politică – construirea unui tunel între Finlanda și Estonia și lupta dintre partidul primăriței din Helsinki, pro-tunel, și opoziția contra-tunel, plus intrigile și trădările aferente.
Deci două cazuri, nota socială (politică), problemele polițiștilor (atît Karppi, cît și colegul ei, Nurmi, au probleme cît pentru un spin off de fiecare). Rețeta clasică de nordic noir, ba chiar arctic noir, că totul e îngropat în zăpadă.
S-a mișcat bine. Dar nici prea-prea, nici foarte-foarte. De văzut, oricum. Și finlandeza sună bine. 🙂
Manhunt, UK, 2019, miniserie, 3 episoade.
O tînără omorîtă într-un parc. Povestea e inspirată dintr-un caz real, spusă după însemnările polițistului Colin Sutton, care a condus investigația.
Încet-încet se fac legături cu alte cazuri, în fine, nnimic deosebit.
Un polițist superegoist – Sutton – cu soție, fiică, din viața căruia înțelegem că e doar un mare egoist și cam atît. Jucat de Martin Clunes, care are o față antipatică rău, bun în rol, dar dacă nu-mi place personajeul… jumătate din efect/mesaj e ratat.
Restul echipei – ștearsă rău. Nici măcar acea Jo, pe care el o vrea adjunctă, nu iese în evidență cu ceva, deși are un rol mai consistent. Adică apare mai des, are mai multe replici și cam atît. Că în rest… habar n-am cine e și care e viața ei.
Măcar au ieșit din clișeul polițistului bețiv, cu familia distrusă (sînt pe-aproape totuși, aici egoismul lui e chiar fain, aș zice, e bine exploatat, dar aș fi vrut mai mult).
Disparue, Franța, 2015, 8 episoade
O fată dispare și parcă toți cei din anturajul ei ar putea avea legătură cu asta – normal că astea sînt primele piste pe care va merge ancheta!
Toată familia minte și toți ignoră poliția. Dar mereu nervoși că poliția nu face nimic, chiar și atunci cînd ei ascund informații față de poliție.
O plictiseală cruntă, o poveste lentă, mai mult dramă de familie decît polițist, secvențele în care părinții își smulg părul din cap și bocesc sînt mult, mult prea multe.
Eu înțeleg că trebuie să stau încordat pentru suspans. Dar să fiu încordat de nervi… Părinții victimei au fost extrem, extrem de enervanți. Tatăl băgăreț pînă dincolo de logic, empatic și legal. Mama isterică de-a deptul.
La un moment dat au scos-o bine (probabil s-au săturat și ei de ce făcuseră de zeci de ori): Apare ceva nou, vine și tatăl fetei. Polițistul îi zice că n-au găsit nimic. Tatăl: Și nu mă trimiți acasă? Polițistul: Tu știi unde e mai multă nevoie de tine. Și tatăl pleacă.
Faină (măcar) secvența finală: cei doi polițiști, acasă la el, văzînd un serial/film polițist. Cu carnețele în mînă, pe care notează indicii, ipoteze. Ca unii care, după ce și-au făcut tema la mate, mai fac cîteva exerciții așa, de plăcere.
Sîmbătă seara am văzut The Victim.
Mama unui copil ucis cu niște ani în urmă află că un tip este criminalul copilului ei. A făcut cîțiva ani de închisoare și a ieșit, acum trăiește sub alt nume, are altă viață, soție, copil. Femeia dă pe net identitatea și adresa criminalului, care este agresat, lăsat în ușa casei aproape mort. Se află că ea a trimis mailul cu deconspirarea lui, i se intentează proces, e acuzată că a instigat a omor.
Apar și alte piste, alte variante, mai mulți trec din starea de victimă în cea de agresor și invers.
Bună povestea despre victime și agresori, despre iertare și justiție, despre încredere, familie, manipulare și obsesii, despre durere, greșeală și mers mai departe.
Emoționant finalul.
Cîteva replici:
„Opinia publică nu există. A fost inventată de mass-media.”
„Tu deja mergi pe o sîrmă subțire. Chiar nu e momentul să începi să alergi.”
„Ce rost are să ierți ceea ce poate fi iertat?” Eu aș fi zis: „cC valoare are iertarea dacă ierți ceea ce e ușor de iertat?” Replica e „What is the point in forgetting the forgettable?”
Bună mini-seria, atipică. Nu e nici proces, nici anchetă, nici dramă, e toate astea la un loc. De văzut.
(The Victim, UK, 2019, 4 episoade)
Am terminat ieri de văzut „The Bay”. British. Mi-a plăcut.
Nu pleacă cu șapte fire narative, iar ce apare pe parcurs, apare strict desprins din ce fac personajele și totul se pliază pe firul narativ principal și converge spre dezodămînt.
În afară de eroii negativi, cu motivațiile lor (și cel puțin într-un caz avem un soi de Jean Valjean), avem polițistii dintre care doar Lisa Armstrong (interpretată de Morven Christie) este în atenția scenariștilor, dar pe-asta chiar au făcut-o bine. Plus familia ei – foarte rar am văzut o familie în care fiecare membru al ei să fie descris în amănunțime, să aibă partituri atît de complexe. Deci da, clișeul cu polițiștii praf apare și aici, dar exploatat bine, zic eu. Încă ceva: Lisa este polițist de legătură cu familia victimei – chestie de care n-am prea auzit pînă acum.
Și dacă veni vorba despre clișee, mai avem unul: coincidența. Numai că nici pe departe nu e coincidența aia care explică și ne bazăm pe ea, că fără ea nimic nu se leagă. Aici clișeul e dat puțin peste cap, pentru că el nu ajută, dimpotrivă, chiar pune piedici anchetei. Bine, foarte bine folosit clișeul.
Și mai e ceva bine folosit: relația oamenilor cu poliția, dar și raportarea la ceilalți. Toi au secrete, toți ascund ceva, toți consideră că nu trebuie să vorbească, că nu trebuie să ceară ajutorul celor apropiați. Că știu ei mai bine. Că le e teamă. Că n-au încredere în nimmeni. Că nu știu ce să facă. Ș.a.m.d. Și toți mint poliția. Asta deasupra a tot și a toate.
Foarte bine folosite toate aceste lucrușoare care tuturor le par niște amănunte, care sînt ori neimportante, ori foarte personale.
Mai e și cel care nu spune pentru că a promis. Prostul satului. Dar pus într-o lumină faoarte faină. Și oricum departe de clișeul prostiei, nu-l face tîmp. Iar motivația promisiunii nu e aia la care ne așteptam și asta face din nou clișeul să fie bine folosit.
A, să nu uit de șeful secției de poliție. Tare mi-a plăcut personajul (și actorul care l-a interpretat, Daniel Ryan). Un tip care conduce tot, care vorbește cînd trebuie și ce trebuie, care își asumă. Felul în care spune cuvintele felul în care privește… calcă a șef, ce mai! Daniel Ryan a dat personalitate uni personaj care apare în toate serialele/filmele, dar cam șters, pentru că, în general, e un personaj secundar și cine-și bate capul cu personajele secundare?
Și cei doi puști, copiii Lisei, mi-au plăcut ca personaje. Adolescenți tipici – indolescenți, cum spune un prieten. Exact așa. N-ar asculta de cei mari…
6 episoade pe care le-am văzut în două zile. Și-s mulțumit de ce am văzut.
(The Bay, Marea Britanie, 2019, 6 episoade. Sezonul 2 ar fi trebuit să fie difuzat începînd cu martie 2020.)
Crime si cafele 