Jo Nesbo – Soare în miez de noapte

„Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi.”

Jo Nesbø – Soare în miez de noapte

Trei, 2019

Traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Aș putea începe cu un citat: „M-a umflat rîsul. Nu mă puteam opri. Zăceam acolo condamnat la moarte, beat, un asasin profesionist ratat, plănuind o viață lungă și fericită cu o femeie care, ultima oară cînd îi vorbisem, îmi spusese în termeni lipsiți de echivoc că n-avea de gînd să mă mai vadă vreodată.” Iar apoi să spun că despre asta e vorba în carte și gata.

Dar ar fi păcat. Pentru că n-aș spune nimic despre frumusețea simplității acestei povești cu „un băiat iubea o fată”. Mă rog, nici el nu era chiar băiat, nici ea nu era chiar fată, ambii trecînd prin niște experiențe care i-au marcat, dar care i-au adus în punctul în care cei doi se întîlnesc. Un bărbat s-a îndrăgostit de o femeie și ea, la rîndul ei, de el este într-adevăr o poveste simplă, o temă bine-cunoscută a literaturii, folosită în mii, zeci de mii, sute de mii și milioane de cărți.

Ce o diferențiază între toate poveștile de dragoste pe care le-am citit? Ce mi-a apropiat-o, mai bine zis, ce m-a făcut să empatizez cu un personaj care a fost colector de bani , recuperator de datorii, dealer de droguri și asasin plătit, care fură de la angajatorul lui – da, nu-i frumos să furi, dar dacă ai un copil bolnav și nu ai bani de tratament, povestea asta cu „să nu furi” s-ar putea să nu fie chiar în topul priorităților respectivului personaj – apoi, cînd un alt asasin plătit vine după el, pentru a-i aplica pedeapsa, fuge undeva unde să-și piardă urma, iar acolo i se întînmplă ceea ce nu mai spera să i se întîmple vreodată…? Ei bine, felul în care JoNesbø își spune povestea, felul în care m-a sedus cu vorbele lui, deși nu sînt la prima carte a norvegianului, care mi-a plăcut ca scriitor încă de la „Liliacul”, primul lui roman, dar mi s-a arătat acum, la 18 ani de la scrierea acelei prime cărți despre polițistul Harry Hole, cel care avea să-l facă celebru în toată lume, mi-a arătat, ziceam, că pentru un scriitor, trecerea timpului și scrierea de cărți ajută, face bine scriiturii și uite că-mi apare acum un Nesbø mai stăpîn pe mijloacele lui literare, un scriitor cu o scriitură mai frumoasă, pentru că frumusețea scriiturii îi apare în pagină fără cel mai mic efort, pentru că, după o vreme, scriitorii buni devin foarte buni și scriu bunătăți așa cum respiră. Nesbø scrie frumos, dar fără să-l văd mereu ițindu-se pe după pagini și întrebîndu-mă: „nu-i așa că sînt talentat?”. Iar cînd preotul Jakob Sara spune „Mi-ai făcut fiica frumoasă din nou, Ulf”, ție, cititorului, îți dau lacrimile sau poate nu, dar știi că toate astea au legătură cu frumusețea lumii, din care face parte și literatura.

Nu cred că apare vreun polițist în cartea asta, dar totul este despre contraste, totul este despre ciocnirea civilizațiilor, a culturilor, a mentalităților atunci cînd un interlop ajunge într-o mică așezare de oameni obișnuiți mai mult cu biserica – dar aici nu sîntem în marile orașe ale nordului, în care bisericile sînt mai mult muzee și cafenele, sîntem în Kåsund, în teritoriul sami, în cea mai nordică regiune a Norvegiei. Nu îl avem decît pe asasinul Jon Hansen (care se prezintă drept Ulf) și pe locuitorii din sat care s-au trezit cu el pe cap.E o carte despre prietenie, loialitate, soartă și puterea de a te bate cu ea, despre religie și credință și despre tradiții, despre adevăr și minciună, despre populația sami, despre speranță – „Speranța e-o ticăloasă de mîna întîi” zice Nesbø. Din punctul meu de vedere e și despre îndrăgostirea de un scriitor.

(cronică publicată în Literomania 113, 3 mai 2019, la rubrica G.E.N. – Nesbø, Nesbø, Nesbø!… și oleacă de Romcon)

Jo Nesbø – Sînge pe zăpadă

Cămașa de zale a lui Nesbø

Jo Nesbø – „Sînge pe zăpadă”

Editura Trei, 2018

Traducere de Bogdan Perdivară

Tilul original: „Blod på snø” (2015)

Între 2013 și 2017 Jo Nesbø ia o pauză de la romanele cu Harry Hole, care l-au consacrat, și, între al 10-lea și la 11-lea roman din serie scrie trei romane independente: „Hodejegerne” (2011 – în limba engleză „Headhunters”, ecranizat în același an), „Sønnen” (2014 – „Fiul”, Trei, 2018, traducere de Ciprian Șiulea), „Blod på snø” (2015 – „Sînge pe zăpadă”, Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară) și „Mere Blod” (2015 – „Soare în miez de noapte”, Trei, 2019, traducere de Ciprian Șiulea), ultimele două considerate ca făcînd parte din seria „Sînge pe zăpadă” (mult mai potrivit decît „Olav Johansen”, cum scrie pe copertele de la Trei).

„Sînge pe zăpadă”, premiată în Japonia și Islanda pentru cel mai bun roman tradus, este povestea lui Olav Johansen, un asasin plătit (la altceva nepricepîndu-se) care lucrează la comandă pentru un cap al interlopilor din capitala Norvegiei. Viața lui Olav se desfășoară între amintirile din copilăria-i chinuită de un tată care își abuza soția și copilul și o mamă care a acceptat abuzurile compensînd cu consumul de băutură, fata de la alimentara din colț, surdomută și șchioapă, față de care nutrește oarece sentimente, deși nu-i este foarte clar care ar fi acelea, și treaba lui de zi cu zi, adică eliminarea celor numiți de angajatorul său. Asta pînă într-o zi în care toate se contopesc și răspund la un singur nume: Corina Hoffmann. În acest moment al vieții lui, Olav alege altfel decît de obicei și tot ce va urma va fi… conform planului. Olav își asumă toate nenorocirile care i se pot întîmpla, dar își asumă și speranța că poate va fi altfel, că poate va fi bine, un bine pe care nu-l visase niciodată așa, un bine de care pînă atunci aveau parte doar alții. Mereu alții.

Nuvela lui Nesbø (că nuvelă este, după dimensiuni) e un manual de creative writing pentru cei care vor să scrie nuvele polițiste. Nimic nu e degeaba în text, totul are un rost, chiar dacă uneori rostul apare mai tîrziu, peste zeci de pagini (și satisfacția cititorului este cu atît mai mare), cum se întîmplă cu cămașa de zale, cu Parisul sau cu o cheie lăsată în contact. Ca să nu mai vorbim de lecția despre topirea în narațiune a diverselor informații științifice, cum sînt cele referitoare la calcan sau anemona de mare. Obișnuiți să amintim mereu de pistolul lui Cehov cînd vorbim despre structură și intrigă, poate ar trebui să-i alăturăm de-acum și cămașa de zale a lui Nesbø.

Fain scrisă „Sînge pe zăpadă”, cu multe pasaje inutile, vorba blogărilor, dar care pentru mine înseamnă, de fapt, literatura (fără ele cărțile fiind doar niște dări de seamă, referate sau rapoarte – depinde de gen), cu știința scrierii pe care am simțit-o încă de la „Liliacul”, prima lui carte. Și cred că Jo Nesbø e mult mai bun acum, la 18 ani după ce a scris-o pe prima.

Am citit-o cu plăcere, descoperind din nou că există doar cărți bune și cărți proaste, indiferent de temă, gen, curent etc. De ce nu sînt toate cărțile polițiste și literatură bună? Din același motiv pentru care nici toate cărțile mainstream nu sînt: pentru că unii scriitori pot, iar alții nu. Nesbø poate.

(cronică publicată în Literomania 110, 5 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – Zale Noir la Polar)