Camilla Grebe va lansa pe 15 martie romanul „Alla ljuger” („Toată lumea minte”). Cartea este a 5-a apariție din seria „Fete în întuneric”.
Din această serie, în România au apărut primele două romane: „Gheața de sub picioarele ei” (Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa) și „Jurnalul dispariției mele” (Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa).
„An de pandemie, ce altceva să faci decît să scrii”, zice Camilla Grebe pe Facebook.
Și a scris un nou roman, Alla ljuger (Toată lumea minte), care va apărea în martie 2021.
Deocamdată avem coperta:
Despre romanele Camillei Grebe publicate pînă acum în românește am scris aici:
Camilla Grebe – Gheața de sub picioarele ei (Editura Trei, 2017, colecția Fiction Connection, Traducere din limba engleză de Andrei Dósa)
Camilla Grebe – Jurnalul dispariției mele (Editura Trei, 2019, colecția Fiction Connection, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa). Titlul original: Husdjuret (2017)
Camilla Grebe s-a născut la Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968. Pînă acum a publicat cinci romane în seria „Siri Bergman”, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul „Ar fi putut fi Paradisul”, în traducerea lui Doru Mareș), trei romane în seria „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul, și patru romane pe care le-a semnat singură, în seria „Flickorna och mörkret” („Fete în întuneric”): „Älskaren från huvudkontoret” (2015, publicat în limba română cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa); „Husdjuret” (2017, publicat în limba română cu titlul „Jurnalul dispariției mele”, Editura Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa) – premiul pentru cel mai bun roman al anului acordat de Academia Suedeză de Literatură Polițistă, 2017 și Premiul „Cheia de Sticlă” pentru cel mai bun roman polițist nordic, 2018; „Dvalan” (2018) și „Skuggjägaren” (2019) – premiul pentru cel mai bun roman al anului acordat de Academia Suedeză de Literatură Polițistă, 2019.
Literomania nr. 145, 7 februarie 2020:
Animal de companie
Camilla Grebe – „Jurnalul dispariției mele”
Editura Trei, 2019, colecția Fiction Connection, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa
Titlul original: „Husdjuret” (2017)
Autoarea
Camilla Grebe s-a născut la Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968. Pînă acum a publicat cinci romane în seria „Siri Bergman”, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul „Ar fi putut fi Paradisul”, în traducerea lui Doru Mareș), trei romane în seria „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul, și patru romane pe care le-a semnat singură, în seria „Flickorna och mörkret” („Fete în întuneric”): „Älskaren från huvudkontoret” (2015, publicat în limba română cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa), „Husdjuret” (2017, publicat în limba română cu titlul „Jurnalul dispariției mele”, Editura Trei, 2019, traducere din limba suedeză de Ioana Ghișa), „Dvalan” (2018) și „Skuggjägaren” (2019).
„Jurnalul dispariției mele” i-a adus Camillei Grebe premiul pentru cel mai bun roman al anului 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste (premiu pe care, doi ani mai tîrziu, avea să-l ia și pentru „Skuggjägaren”) și Premiul „Cheia de Sticlă” pentru cel mai bun roman polițist nordic.
Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului „Gheața de sub picioarele ei” au fost achiziționate de New Line Cinema.
Povestea
La doi ani după întîmplările din precedentul volum, profilerul Hanne Lagerlind-Schön și inspectorul criminalist Peter Lindgren anchetează un caz vechi de crimă, redeschis la opt ani după ce, în 2009, niște adolescenți au găsit cadavrul unei fete. Malin Brundin, o tînără polițistă, este inclusă și ea în echipa care investighează cazul, ea fiind cea care, în 2009, găsise craniul victimei. Apoi cei doi polițiști veniți de la Stockholm dispar, Hanne este găsită la marginea unei păduri neamintindu-și nimic din cele întîmplate și fără jurnalul în care-și nota tot, absolut tot, pentru a face față demenței din ce în ce mai prezente, iar Peter este de negăsit.
Și așa ancheta se rupe în două, mai precis echipa rămasă trebuie să gestioneze acum atît crima cea veche, cît și dispariția lui Peter.
Cartea
La fel cum a făcut în romanul precedent, Camilla Grebe scrie povestea folosind două puncte de vedere, ale lui Malin și Jake. Malin este polițista locală, logodită cu Max, un tînăr cu o poziție foarte bună în Stockholm, care i-ar putea oferi șansa de a pleca definitiv din Ormberg, un sat în care toată lumea știe pe toată lumea, în care industria de odinioară a dispărut fără a fi înlocuită cu altceva, iar în clădirea unei fabrici dezafectate funcționează un centru pentru refugiați, un sat caracterizat prin cîmpii nesfîrșite și păduri tăcute, unde viața înseamnă seri în fața televizorului, cu chipsuri și vin, și vizite regulate la supermarket pentru cumpărăturile săptămînii. Jake este un tînăr de 15 ani, aflat în căutarea unei identități care să-i rezove și dilema „e în regulă să bați femei și să le legi, dar nu să te îmbraci ca ele?”. Ba chiar am putea număra încă un punct de vedere, cel al Hannei, a cărei viziune asupra lucrurilor ne este înfățișată în paginile jurnalului ei, stratagemă ce-i oferă autoarei posibilitatea de a prezenta întîmplări pe care nimeni altcineva n-ar avea cum să le știe, dar fără de care ar fi foarte greu de urmărit ancheta. Fiecare din cei trei naratori își analizează propria viață și relațiile cu cei din jur – fie că e vorba despre familie, fie că e vorba despre colegii de școală sau de serviciu, fiecare se raportează la Ormberg, la Stockholm sau la întreaga Suedie și descoperim astfel că problemele de existență (sau subzistență) sînt oarecum aceleași indiferent unde ar trăi, pentru că sînt generate de oamenii cu care cei trei vin în contact. Avem din nou elementul care a adus succesul literaturii numite „nordic noir”, relația biunivocă între individ și societate, în condițiile în care toată lumea se uită cu admirație la modelul social nordic, model care are însă și zone lui de umbră, care țin poate de politică, poate de individ, de om.
Apare din nou problema imigranților, cu diversele căi de rezolvare: tolerarea, asimilarea, integrarea. Iar lucrurile nu sînt simple, ele țin de puterea fiecăruia de a înțelege fenomenul, de a vrea să-l înțeleagă, de a-și pune viziunea proprie alături (sau împotriva) viziunii politice a momentului. Mi-a părut însă că Grebe trece cumva pe lîngă subiect, îl pomenește, dar fără să insiste, fără să-i dea consistență. De ce? De ce doar îl pomenește? Doar atît se poate acum, în condițiile social-politice (incluzînd political correctness) de azi? Nici ea, nici Kristina Ohlsson, în cărțile ei (cel puțin în cele două apărute în românește, în colecția Enigma de la Univers) nu insistă, nu fac din asta un subiect. Stefan Ahnhem la fel. Ted Lapidus, Emelie Schepp, Liza Marklund se apropie și ei. Acum, după ce am înșirat și alți autori suedezi care au pus pe masă problema imigrației, îmi pare că da, Camilla Grebe a făcut în „Jurnalul dispariției mele” mai mult: a făcut din imigrație un subiect. Iar metafora din titlul original îi împlinește demersul.
Și dacă tot am ajuns la titlu, să vorbim despre el. De data asta nu s-a ales titlul dat de englezi („After She’s Gone” – care îmi pare cel mai nefericit, este atît de vag, încît poate însemna orice) și bine a făcut editorul, s-a ales varianta franceză („Le journal de ma disparition”), un titlu poetic, frumos, care sună bine, are legătură cu o mare parte din carte, dar… nu despre asta vorbește Camilla Grebe, chiar dacă o face pe Hanne să scrie „Eu sînt povestitoarea, dar și povestea”. Cred că dacă autoarea ar fi vrut să pună accentul pe Hanne, făcea din ea personajul principal, scria o carte despre ea. Dar n-a fost, n-a fost așa – vorba poetului. Titlul original – „Husdjuret” (care înseamnă animal de casă, animal domestic, animal de companie – apar toate formulările în text) – sintetizează exact povestea pe care a vrut s-o spună Camilla Grebe. Chiar dacă e mai puțin poetic, poate și mai puțin vandabil. Așa că problema pe care o pun e asta: care este momentul în care editorul trădează autorul?
Camilla Grebe pune multă literatură în romanele ei polițiste, frazele ei oferă satisfacții estetice oricărui cititor de literatură, este o adevărată încîntare să-i urmărești firele narative, construcția personajelor și curgerea frazelor. Camilla Grebe este, pentru mine cel puțin, în cercul foarte restrîns al autorilor suedezi de romane polițiste pe care i-aș citi oricînd, care m-au adus, poate, în situația de a face o pasiune pentru acest gen, alături de Erik Axl Sund, Stefan Anhem, Niklas Natt och Dag.
Despre traducere… numai de bine, ca în zicala noastră cu morții. Multe rateuri, multe ezitări pe care nici redactarea n-a reușit să le elimine. Nu sînt erori esențiale, dar suficient de multe cît să-mi fragmenteze lectura, să-mi creeze un disconfort sîcîitor. Doar două exemple: Tyskland apare exact așa, de parcă ar fi vreo comună suedeză și nu ditamai Germania (măcar redactorul să fi văzut traducerea corectă în ediția în engleză, că nu-mi imaginez că s-a redactat după original – iar dacă s-a redactat după original, am îndoieli că doi oameni care știu suedeză ar fi lăsat în text Tyskland). Al doilea caz e celebrul „kanelbulle”, tradus ba ca brioșă cu scorțișoară, ba rulou, ba, pur și simplu, prăjitură. O căutare pe Google a imaginii respectivului produs ar fi lămurit pe toată lumea că nici vorbă nu poate fi de tradus prin brioșă. Și nici prin rulou. Neesențiale, cum am zis, dar sîcîitoare. A, era să uit! Sînt trei exemple: al treilea esete un alt loc comun – piatră de încercare pentru traducătorii cărților suedeze – „midsommar”. Care, în acest caz, e tradus prin „sărbătoarea echinocțiului de vară”. Cum? Echinocțiu de vară?! Pare că cineva nu știe să facă distincția între echinocțiu și solstițiu nici în limba română (apare de două ori; deci dacă îți dai de două ori cu ciocanul peste deget… e ori masochism, ori…).
(publicat – mai puțin ultimul paragraf – în Literomania nr. 145, 7 februarie 2020, la rubrica G.E.N. – „Viața utopică a animalelor de companie”)
A apărut Literomania 145, cu cel de-al 19-a articol G.E.N.: „Viața utopică a animalelor de companie”.
Noutăți despre cărți și scriitori din domeniile SF/F/H și mystery&thriller, plus o cronică de carte la „Jurnalul dispariției mele”, de Camilla Grebe (Trei, 2019, traducere din suedeză de Ioana Ghișa).
Pentru Camilla Grebe, una dintre scriitoarele mele preferate, azi este ziua apariției celui de-al patrulea roman din seria începută cu „Älskaren från huvudkontoret” (2015 – publicat la noi în 2017 de Editura Trei, cu titlul „Gheața de sub picioarele ei”, trad. Andrei Dosa, despre care am scris AICI).
Al doilea roman al seriei („Husdjuret”, 2017) i-a adus scriiitoarei suedeze Premiul pentru cel mai bun roman polițist suedez și Premiul „Cheia de sticlă”, acordat pentru cel mai bun roman polițist scandinav.
Au urmat, în această serie, „Dvalan” (2018) și, azi, „Skuggjägaren”.
Sper să ne întîlnim cît de curînd cu versiunea românească a celui de-al doilea volum.
Încă ceva: tot la Editura trei a apărut, în 2012, „Ar fi putut fi Paradisul” (traducere de Doru Mareș), primul volum din seria Siri Bergman (5 romane), scrisă de Camilla Grebe împreună cu sora ei, Åsa Träff.
Cea de-a treia serie din bibliografia Camillei Grebe este trilogia „Moskva Noir”, scrisă împreună cu Paul Leander-Engström.
Camilla Grebe – Gheața de sub picioarele ei
Traducere din limba engleză de Andrei Dósa
Editura Trei, 2017, colecția Fiction Connection
Autoarea
Camilla Grebe, născută în Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968, este la primul roman pe cont propriu. Pînă acum a mai publicat cinci romane în seria Siri Bergman, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul Ar fi putut fi Paradisul, în traducerea lui Doru Mareș), și trei romane în seria Moskva Noir, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul. Gheața de sub picioarele ei (Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa) este primul roman dintr-o serie (Flickorna och mörkret – Fete în întuneric) care numără deja două apariții cu un enorm succes de public și de critică și care au poziționat-o pe Camilla Grebe în vîrful ierarhiei autorilor suedezi de romane polițiste. Al doilea roman al seriei, Hudshuret (2017, în curs de apariție în limba engleză cu titlul Diary from My Disappearance) i-a adus autoarei premiul pentru cel mai bun roman din 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste. Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului Gheața de sub picioarele ei au fost achiziționate de New Line Cinema.
Povestea
Într-o casă dintr-o suburbie din sudul Stockholmului este găsit un cadavrul unei femei decapitate, cu capul stînd alături. Aranjamentul readuce în atenția poliției cu un caz vechi de zece ani, în care cadavrul era al unui bărbat, caz rămas nerezolvat. Proprietarul casei în care s-a găsit cadavrul, Jesper Orre, manager al unui lanț de magazine de haine, este dat dispărut. Apar în scenă polițiștii care au fost implicați în cazul din urmă cu zece ani, Peter Lindgren și Manfred Olsson, ba chiar și psihologul Hanne Lagerlind-Schön, care a colaborat cu ei la acel caz, cîteva iubite ale lui Orre, angajați ai lui, familiile celor din echipa de anchetă, Suedia, Stockholmul și suedezii – ca în orice nordic noir care se respectă. Jesper Orre devine principalul suspect și începe cursa care trebuie să se încheie cu prinderea criminalului.
Cartea
Camilla Grebe a ales să-și deruleze povestea urmărind-o din trei puncte de vedere, cele trei relatări la persoana I avîndu-i ca protagoniști pe Peter, Hanne și Emma, o vînzătoare la unul dintre magazinele lui Orre.
Peter Lindgren este un polițist cam neglijent cu propria-i persoană și poartă cu el, ca pe o boală cronică, existența unei foste familii în care nu se implică deloc: o soție cu care nu are nimic în comun, un copil pe care nu și l-a dorit. El povestește despre anchetă și despre relația cu Hanne, o relație din care s-a sustras, în mod laș, în urmă cu zece ani. Hanne, profiler reactivat datorită similarității cazurilor, povestește despre implicarea ei în caz, despre demența timpurie cu care se luptă, despre relația cu soțul ei Owe, mai în vîrstă decît ea cu vreo zece ani, dar și despre vechea relație cu polițistul Peter Lindgren, care este mai tînăr decît ea cu vreo zece ani. Al treilea punct de vedere este al Emmei Bohman, care ne povestește despre relația ei amoroasă cu Jesper, despre mama ei, despre un fost profesor care a abuzat-o pe cînd ea avea 15 ani și, în general, despre cum e viața unei vînzătoare între așteptări și realitate.
Gheața de sub picioarele ei se adaugă celorlalte romane nordice care au cucerit cititorii din toată lumea prin tușa umană, prin apropierea de personaje, de problemele lor de zi cu zi, prin fresca unei societăți spre care toată lumea se uită cu jind, dar care are și ea problemele ei, de la lunile în care se înserează la orele amiezii, de la ploaia și burnița prezente mare parte din an la felul în care aceste date geografice influențează comportamentul oamenilor și la impactul imigranților cu noua lor țară și problemele lor de adaptare la noua societate, dar și invers.
Camilla Grebe își cucerește cititorii prin frumusețea frazelor, prin finețea observațiilor și printr-o profundă sondare a psihicului uman, prin capacitatea (talentul?) de a găsi acolo, în adîncul personajelor ei, amănuntele relevante pentru viețile și destinele acestora. Poate a ajutat la asta și decizia tehnică de a spune toate cele trei povești la persoana I. Pînă la urmă, literatura nu e numai despre talent, ci și despre tehnică, despre știința expunerii.
Pe cît de plăcut impresionat am fost de reușitele Camillei Grebe, pe atît de frustrantă a fost pentru mine lectura traducerii, repet, din limba engleză. Îmi dau seama că nu se pot traduce toate cărțile nordice din limbile originale, că piața românească de carte e prea mică pentru a acoperi efortul finaciar. Știu și că traducătorii nu sînt plătiți gozav (și nu, nu fac greșeala de a compara tarifele de traducere aplicate la noi cu cele din vestul Europei – în fond, toate retribuțiile sînt la noi de 5 – 7 – 10 ori mai mici). Dar traducerea aceasta mi-a părut grăbită, neglijentă, făcută fără prea mare tragere de inimă, fără efort și nu știu dacă motivul este „sîntem plătiți prost, muncim prostˮ sau pur și simplu atît poate omul. Nici redactorul n-a fost vreun campion, dar nu știu cît la sută din trăsnăile traducătorului reprezintă cele cîteva zeci de probleme care mi-au întrerupt lectura. Și nu, nu e nici o neconcordanță între impresia foarte bună pe care mi-a lăsat-o scriitura Camillei Grebe și nerealizările traducerii în limba română după traducerea în limba engleză, pentru că în destule locuri versiunea românească sună chiar bine și îi face un serviciu autoarei. Mă întreb însă cum ar fi sunat ediția în limba română dacă ar fi fost tradusă din sudeză. La extrema cealaltă, nu pot ignora întrebarea: cum ar fi fost dacă s-ar fi tradus după ediția în limba estonă, sau turcă, sau cehă, sau rusă…?
Ca să pun un titlu acestui articol am împrumutat o propoziție din carte, pentru că mi-a părut foarte poetică, așa cum, probabil, le-a părut și americanilor de la Ballantine Books expresia găsită în motto-ul romanului atunci cînd i-au schimbat titlul (cel original, Älskaren från huvudkontoret, e mult mai prozaic, Iubitul de la sediul central, și aici cred că Editura Trei a fost inspirată cînd l-a preferat pe cel american).
(articol publicat în Observator cultural, nr. 905, 12 ianuarie 2018, la rubrica Mistere, fantezii, sefeuri)
Crime si cafele 