Literomania, 12 aprilie 2019:
Soarele și alte stele
Jean-Christophe Grangé – „Tărîmul morților”
Crime Scene Press, 2019, traducere de Horia Nicola Ursu
Un scriitor de romane polițiste e un manipulator. E în stare să te facă să nu vezi nimic în întuneric, pentru ca, după o vreme, să-ți dai seama că nu era nici pe departe întuneric, ci era, dimpotrivă, miezul zilei și aveai soarele fix deasupra capului. Cam asta face Jean-Christophe Grangé în romanul „Tărîmul morților”, proaspăt publicat de Editura Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu.
Romanul începe cu o crimă care ne introduce în lumea BDSM și a tehnicilor shibari – legatul cu sfori în scopuri erotice. Și e o bună introducere, atît în roman, cît și ca sursă de informații despre lumea respectivă. La care, dacă mai adăugăm desele referiri la pictură… am putea spune că învățăm multe din acest roman. (Mai rămîne să spun că este o carte educativă – deși, la un anumit nivel, orice carte citită este educativă.)
O crimă într-un roman polițist este rațiunea lui de a exista, este promisiunea unei șarade – fie că trebuie să citim în continuare pentru a afla cine este criminalul, fie pentru a afla cum va fi prins. Și, în general, ne ajunge, la asta ne și așteptăm cînd începem lectura, de multe ori atît primim (și doar atît).
Dar cînd apare și un al doilea cadavru, eventual și cu o „semnătură” a criminalului, ceea ce ne trimite cu gîndul la un criminal în serie, atunci da, începem să avem așteptări din ce în ce mai mari. Pentru că, de obicei, un criminal în serie este mult mai complex decît cel care comite o singură crimă. Șansele ca dincolo de intriga polițistă să descoperim pînă la final și o poveste mare, cutremurătoare cresc și e drept că și așteptările cititorului.
Romanul lui Grangé are trei părți, asemeni unui act erotic, cu preludiu și postludiu – că doar ne învîrtim printre cunoscători, rafinați etc. Și poate tocmai de aceea (cunoscători, rafinați etc.) cititorul trebuie să aibă și răbdare, pentru că aceasta îi va fi răsplătită pe măsură. Cînd povestea pare că trenează la un moment dat sau, dimpotrivă, pare „spusă” (obsesia cursurilor de creative writing: „show, don’t tell!”), fiți siguri că merită așteptarea, pentru că ceva se pregătește și vine, și lovește, și aproape că nici nu știi de unde vine și ce te-a lovit.
Am crezut la un moment dat că partea a treia putea lipsi, că totul se putea termina la 2/3 din carte. Vai, ce greșeală! Vai, cum era să pierd frumusețe de poveste. Pentru că da, dincolo de trama polițistă, dincolo de anchetă, apare o poveste tulburătoare, din genul celor care mișcă soarele și alte stele, acelea despre care vorbesc astrologii atunci cînd descifrează destinele oamenilor.
Jean-Christophe Grangé scrie un roman polițist și arată, încă o dată, că nu există decît literatură bună și literatură proastă. Iar francezul chiar se pricepe la scris povești.
Nu pot încheia fără să spun ceva despre traducere. Am avut foarte puternic sentimentul că traducătorului, Horia Nicola Ursu, i-a plăcut tare mult cartea. Pentru că a transpus-o în limba română cu drag, a căutat cuvintele potrivite, care să sune bine atît individual, cît și împreună, unele lîngă altele, în fraze. A știut unde să pună note de subsol și a știut să le facă exact cît trebuie, exact cît să știm despre ce vorbește autorul (mai ales într-o carte cu multe referințe culturale, cum ziceam).
Felicitări editurii pentru că a găsit încă un autor care scrie în altă limbă decît engleza, felicitări pentru că a găsit și un traducător care iubește romanele polițiste.
(publicat în Literomania nr. 111, 12 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – „Ultima frontieră a reginelor din stele”)
Un scriitor de romane polițiste e un manipulator. E în stare să te facă să nu vezi nimic în întuneric, pentru ca, după o vreme, să-ți dai seama că nu era nici pe departe întuneric, ci era, dimpotrivă, miezul zilei și aveai soarele fix deasupra capului. Cam asta face Jean-Christophe Grangé în romanul „Tărîmul morților”, proaspăt publicat de Editura Crime Scene Press, în traducerea lui Horia Nicola Ursu.
Crime si cafele 