Anamaria Ionescu și Teodora Matei: „Englezii au plătit patru lire ca să ne asculte”

Literomania, 17 mai 2019:

„Englezii au plătit patru lire ca să ne asculte”

(de vorbă cu Anamaria Ionescu și Teodora Matei)

În primul weekend al lunii mai a avut loc Festivalul de literatură polițistă Newcastle Noir la care, pentru prima dată, au participat și scriitori români. Ei au fost Anamaria Ionescu, Teodora Matei și Bogdan Hrib. Am discutat cu Anamaria și Teodora despre cum a fost, ele bifînd și o premieră cu această ocazie: prima carte tradusă în limba engleză.

Michael Haulică: Cum fu la Newcastle Noir? Așa, ca impresie, într-o frază.

Anamaria Ionescu: Orașul este extrem de britanic. Și i s-a dus buhul de centru al petrecerilor. Dacă te nimerești în weekend acolo, înțelegi de ce. Festivalul a fost prietenos și fără morgă. Panelurile au fost cooncepute în așa fel, încît fiecare să aibă momentul lui de glorie, ca să zic așa. Iar gazdele s-au asigurat că toată lumea se simte bine.

Teodora Matei: Gradele puțintele și ploile reci au fost compensate de căldura primirii și a atmosferei pe perioada întregului festival.

MH: Ați avut un eveniment dedicat literaturii polițiste românești. Ce credeți că i-a impresionat din ce ați spus?

Anamaria Ionescu: În primul rînd au fost curioși să ne vadă. Au plătit 4 lire de căciulă ca să ne cunoască și să ne asculte. Îți poți imagina așa ceva în România? Și am avut sala plină. Ne-au pus întrebări, ne-au făcut poze. Și au scris foarte frumos despre momentul nostru pe social media.

Teodora Matei: E greu de spus, pentru că noi am fost luate cam din oală, între momentul aterizării pe aeroportul din Newcastle și panelul dedicat literaturii polițiste din România a trecut cam o oră jumate. Am avut o discuție scurtă în camera verde cu Quentin Bates, moderatorul panelului, n-am făcut repetiții, așa că răspunsurile noastre la întrebările lui au fost, cu siguranță, spontane. Ne-am trezit sub lumina unor reflectoare, într-o sală cu mai bine de 100 de locuri, aproape plină, și n-am făcut decît să ne prezentăm cît ne-am priceput mai bine. Cred că în mintea noastră era prezent un semn al exclamării: oamenii aceia dăduseră cîte 4 lire pentru participarea la un eveniment – sau 80 pentru tot weekendul. E posibil ca pe mine, cel puțin, să mă fi copleșit sentimentul că un om a plătit ca să ne audă vorbind, iar la final să pună întrebări. Pentru că, da, după ce prietenul nostru Quentin a anunțat că e momentul pentru întrebările din public, microfonul s-a plimbat dintr-o parte în alta a sălii, oamenii au vrut să știe care e situația romanului polițist românesc în momentul de față, cam despre ce se scrie, ce autori de la noi s-au impus pe piața internă și internațională, ce titluri se pot găsi, traduse, în librăriile din lume.

MH: La festival au participat  foarte mulți scriitori de primă mînă, ca să nu mai zic de grupuri de scriitori, cum au fost, de pildă, cei de la OrendaBooks. Cum sînt? Cum s-au purtat cu voi?

Anamaria Ionescu: Sînt oameni ca și noi. Cu familii, cu probleme, cu reușite și nereușite. Marea diferență este că, în marea lor majoritate, sînt scriitori full time. Asta înseamnă că au timp suficient pentru a se documenta, a scrie ca lumea, a preda manuscrisele în termen, a se promova. Și, la sfîrșitul zilei, mai fac și bani din chestia asta. Nici unul nu părea a se scălda în opulență, dar nici nu se scobeau pe sub unghii. Mai erau și cîțiva care aveau și alte joburi. De exemplu, Quentin Bates este jurnalist și traducător de islandeză (unul chiar foarte apreciat), iar SolveigPalsdottir este (și) actriță.

Cu noi s-au purtat ca și cum am fi fost din aceeași branșă. Ceea ce și eram. Au fost curioși și prietenoși. Ei au cumpărat cărțile noastre și ne-au cerut autografe. Și noi pe ale lor.

Teodora Matei: Atmosfera generală a festivalului a fost cea a unei întîlniri între prieteni, dornici să-și împărtășească experiențele cu ceilalți, în cadrul panelurilor sau în afara lor. Nu ne-am simțit nici o clipă priviți de sus sau marginalizați. S-a vorbit despre bucuria de a scrie, despre imboldul de a trimite un manuscris și reacția editorului (indiferent în cîte limbi era tradus autorul); la sesiunea de autografe fiecare cumpărător putea petrece minute bune cu scriitorul preferat, care răspundea la întrebări sau voia să știe mai multe despre locul de unde venim, făcea poze etc. Între paneluri s-au purtat discuții între autori și editori, s-au schimbat impresii, s-au făcut planuri. Concluzia: ne-am simțit bineveniți, organizatorii au reușit să administreze evenimentul cu o precizie de ceas elvețian, am cunoscut niște oameni minunați pe care eu, cel puțin, îi știam doar din mediul online. Trebuie neapărat să le mulțumesc lui JackyCollins, EwaSherman, Frances Walker, Pauline Curwen și celorlalți voluntari, Craig Sisterson, blogger din Noua Zeelandă, Marina Sofia, dar și britanicului islandez Quentin Bates, autor și traducător pe care l-am întîlnit la SimfestTîrgu Mureș în 2016 și căruia i se datorează, în mare parte, apariția „Lumînărilor vii” atît în română, cît și în engleză.

MH: Ați avut cărți în limba engleză la vînzare. Le-ați vîndut? Au fost interesați participanții la festival de literatura polițistă românească?

Anamaria Ionescu: Mai mult decît mă așteptam. Majoritatea celor care au plătit să ne cunoască au cumpărat și cărțile. Și s-au așezat cuminți în rînd pentru autografe. O doamnă mi-a spus că a fost în România prin anii ’70. Și m-a întrebat dacă mai există „Carul cu bere”. A fost foarte entuziasmată cînd i-am spus că localul cu pricina e pomenit în „Zodiac”. Iar un domn pe care l-am reîntîlnit la un alt panel a doua zi, mi-a spus, entuziasmat, că petrecuse seara precedentă cu Sergiu Manta. „He made myday”, cum se spune…

Teodora Matei: Am avut cărți, am vîndut și nu numai în ziua panelului. A fost extraordinar să ne vedem titlurile pe stand, alături de volumele unor nume mari ale literaturii internaționale de gen, timp de trei zile.

A venit un domn  care a locuit în România prin anii ’70. A cumpărat cărțile noastre, a venit să ia autografe și a întrebat dacă la noi se mai citește Caragiale. I-am confirmat că e un autor de referință și că eu locuiesc în orașul în care a locuit el. M-a întrebat: „Ești din Ploiești?” Iar eu, cu mîndrie, i-am confirmat. Știu că poate părea un gest lipsit de modestie însă un domn de la British Council, prezent la panel, care a purtat o discuție cu noi toți după aceea, mi-a spus că multă vreme nu va uita eticheta de „ușor infidel” („slightlyunfaithful”) pusă de mine comisarului Anton Iordan, personajul din „Living candles”.

MH: Credeți că participarea voastră la Newcastle  Noir poate fi începutul unei frumoase prietenii între literatura de gen românească și publicul european?

Anamaria Ionescu: Dacă reușim să fim traduși, atunci avem o șansă în a ne face cunoscuți dincolo de granițe. Cititorii par doritori să cunoască și literatura țărilor despre care nu știu mare lucru. Craig Sisterson, jurnalist și blogger, ne-a întrebat dacă nu am fi interesați să participăm la un festival crime în Noua Zeelandă…

Teodora Matei: Cu siguranță! A fost o ocazie bună de a vorbi despre alte festivaluri internaționale de gen, despre ce noutăți ar aduce romanul polițist românesc la astfel de evenimente. Dacă discuțiile se vor concretiza, e foarte posibil ca volumele românești să ajungă în mai multe colțuri ale lumii.

Vorbind de prietenie, la un moment dat s-a creat un fel de echipă româno-islandeză, iar primul lucru pe care mi-ar plăcea să-l împrumutăm de la nordici e obiceiul de a oferi cărți de Crăciun, în loc de orice fel de cadouri.

MH: Ce ați mai adăuga cu privire la participarea voastră la Newcastle Noir, la etapa în care sînteți acum, ca autoare de literatură polițistă?

Anamaria Ionescu: Cred că ar merita spus că nu numai noi ne-am simțit bine acolo. Și ei păreau că se bucură de prezența noastră. Atît de mult, încît am fost invitați să ne întoarcem și la anul.

Teodora Matei: Pentru mine, a fost o experiență extraordinară. Am participat, cu toții, la majoritatea panelurilor, încercînd să absorbim cît mai multă informație. În materie de scris, cred că trebuie să învățăm continuu atît de la cei consacrați, cît și din propriile experiențe. Nefiind rețete consacrate în materie de obținere a succesului, rămîne să ne luptăm nu cu alți autori, ci cu noi înșine, să găsim ideea unei povești sau modalitatea de a o spune, astfel încît să farmece cititorii.

Pe de altă parte, am avut ocazia să vizităm un oraș atît de frumos, încărcat de istorie, să cunoaștem niște oameni calzi, primitori, încît e foarte posibil ca într-un viitor volum polițist să strecor decoruri sau trăiri legate de orășelul din nordul Angliei.

MH: Mulțumesc frumos și să audă Europa de voi. Ilustrez convorbirea noastră cu o poză făcută de EwaSherman, în care apăreți între Quentin Bates și Bogdan Hrib.

(interviu publicat în Literomania nr. 115, 17 mai 2019, la rubrica G.E.N. – „Ultimul hohot al lui Villanelle”)

Stilul Teodora Matei

Teodora Matei – În mintea comisarului
Editura Tritonic, 2017, colecția Mystery&Thriller, 148 pagini
Preț: 29 lei

Aflată la a șasea carte cu numele ei pe copertă (toate apărute în ultimii doi ani), Teodora Matei dovedește și cu această nouă apariție că se simte bine printre cuvinte orice domeniu ar aborda, de la science-fiction la fantasy și de la romanul de dragoste la romanul polițist, așa cum se simte bine atît în proza scurtă, cît și în roman.

În mintea comisarului ne duce cu adevărat în mintea comisarului Anton Iordan, care, după un accident în urma căruia rămîne cu o amnezie parțială, participă la un experiment menit să-i recupereze memoria. Împreună cu inspectorul-șef Sorin Matache, comisarul a fost detașat cîteva luni la Ploiești, unde au avut de rezolvat mai multe cazuri. Exact perioada asta nu și-o mai amintește Iordan. Experimentul a fost pus la cale de Dan, prietentul lui cu care juca bridge în facultate, editor în prezentul narațiunii. Acesta a convocat cîțiva scriitori care, după poveștile lui Matache, au scris cîteva povestiri. Ideea era ca lectura lor să-i redea memoria comisarului. Dacă experimentul a reușit sau nu, va trebui să citiți cartea ca să aflați.

Ce pot să mai povestesc eu e că romanul Teodorei Matei conține patru povestiri polițiste bine construite, bine împănate cu acțiune, suspans și personaje.

O bătrînă este găsită moartă în apartamentul ei și în vecini a avut loc o spargere. Au cele două evenimente vreo legătură? Sînt implicate rudele bătrînei? Sau toate aceste amănunte nu sînt decît jocul autoarei cu mintea cititorului, deznodămîntul fiind cu totul și cu totul neprevăzut?

Într-un alt bloc din Ploiești un bărbat moare din cauza unei defecțiuni la conducta de gaz. Aflăm că este vorba despre un Casanova de Cîmpina și povestea lui e mult mai complicată și, în același timp, mult mai simplă decît pare.

Un băiat este răpit și fratele lui, aflat într-o situație specială, intervine în anchetă mai mult decît ne-am fi așteptat, ba chiar mai mult decît s-ar fi așteptat cei doi polițiști.

Și, în fine, o tînără cade pradă unei rețele care se ocupă cu traficul de carne vie, dar și dorințelor unei femei care de mult își pierduse atracția față de bărbați.

Sînt patru povești cu personaje foarte diferite între ele, venind din mahalaua Ploieștiului, dar și din blocurile obișnuite, fără a ocoli zona oamenilor de afaceri. Teodora Matei oferă prin poveștile ei un portret al Ploieștiului și al oamenilor lui, cam așa cum făcea Petru Berteanu în romanul lui premiat în Franța, Cumsecade. Pentru că locurile nu trăiesc prin cădiri, orașele nu sînt alcătuite din ziduri, ci din oameni. Iar autoarea noastră, ca toți scriitorii care au înțeles despre ce e vorba în trebușoara asta cu literatura, vorbește în primul rînd despre oameni, oamenii sînt cei care ne rămîn în minte după ce am ajuns la finalul cărții și am pus-o la loc în bibliotecă.

Felul în care se îmbracă, felul în care vorbesc, gîndurile lor, sentimentele lor, dorințele, pasiunile, țelurile lor în viață – toate astea sînt minuțios relevate, punînd carne pe personaje, dîndu-le viață, consistență.

Literatura Teodorei Matei, așa cum o știm, de fapt, din toate scrierile ei, este despre oameni, omul este principalul motiv pentru care scrie Teodora Matei și pe care vrea să-l deslușească într-o încercare perpetuă de a-l defini, de a-i descoperi noi și noi fațete.

Iar aici, în romanul polițist, Teodora Matei se desfășoară în deplinătatea calităților ei, impunîndu-se, zic eu, alături de la fel de proaspăt-venitul în zona de mystery&thriller, vorbesc acum despre Lucian-Dragoș Bogdan, drept unul dintre numele care va duce misterele românești în Europa și în lume. De ce? Pentru că Teodora Matei scrie foarte bine, pentru că are ce scrie, pentru că-i iese ceea ce scrie și pentru că, nu în ultimul rînd, poate chiar în primul, are ceva foarte specific românesc. Și probabil ăsta va fi ingredientul cu care autorii români de mystery&thriller vor cuceri – dacă o vor face – Europa cititoare.

Știu că am spus vorbe cam mari, dar o urmăresc pe Teodora Matei de ceva vreme, încă dinainte de a publica prima carte, și îmi pare a avea una dintre cele mai impetuoase cariere din această zonă literară, îmi pare că scrie din ce în ce mai bine și fiecare carte a ei adaugă ceva celorlalte.

Pentru mine, pariul Teodora Matei este deja cîștigat, „stilul Teodora Mateiˮ, despre care se vorbește pe coperta a patra, există deja și sînt convins că se va individualiza cu fiecare carte nou apărută.

După șase cărți nu mai pot să-i urez Teodorei Matei succes în carieră, pot doar să mă bucur de fiecare dată cînd aud că a publicat încă o carte și să fac în așa fel încît s-o citesc cît mai repede.

(articol publicat pe blogul BookReport, 25 iulie 2017)