Editura Trei: Yrsa Sigurdardóttir și Jørn Lier Horst

Iertarea, al treilea volum din seria Freyja și Huldar, explorează impactul îndelungat al traumei din copilărie; în acest caz, natura insidioasă a agresiunii. Yrsa Sigurdardóttir ne arată în Iertarea o inteligență emoțională înțeleaptă și un complot magistral construit. Un roman polițist bogat în acțiune, stratificat, cu o atmosferă întunecată și crime și mai sumbre. În Iertarea, Yrsa pune bullying-ul – în special bullying-ul în rândul adolescenților – sub lupă.

Poliția află despre crimă la fel ca toată lumea: de pe Snapchat. Filmarea arată o tânără îngrozită, cerșind Iertarea. Când trupul său neînsuflețit este descoperit, lângă el se află un bilet pe care e scrisă cifra 2. Detectivul Huldar se alătură investigației, apelând la psihologul Freyja ca să-l ajute să-i interogheze pe prietenii adolescenți ai victimei. Cine ar fi putut să o urască atât de mult încât să o ucidă pe fată? Apoi un alt adolescent e dat dispărut și mai multe filmări apar în social media, iar poliția găsește cadavrul însemnat cu cifra 3. Cel puțin două lucruri sunt acum clare pentru Freyja și Huldar: adevărul e departe de a fi simplu. Iar criminalul mai pune ceva la cale. Dar există oare și victima cu numărul 1?

„O poveste zguduitoare, pe care fanii genului polițist n-ar trebui să o rateze.” – Publisher’s Weekly

„Sigurdardóttir știe să îmbine analiza tarelor societății cu ancheta polițienească, Iertarea îmbogățind seria Freyja și Huldar cu o temă actuală, magistral abordată.” – Booklist

„Sigurdardóttir pune sub lupă fenomenul bullying-ului, cu toate implicațiile sale – izolarea socială, suicidul, consilierea psihologică și dificultatea prevenirii lui în acest thriller întunecat, excelent construit.” – Library Journal

Yrsa Sigurdardóttir a debutat în literatura polițistă în 2005, cu Ultimul ritual, romanul ce deschide celebra serie care o are ca protagonistă pe avocata Thóra Gudmundsdóttir. Suflete damnate, al doilea volum din serie, a fost nominalizat la Shamus Award în 2010. În 2011, Îmi amintesc de tine a primit Icelandic Crime Fiction Award, iar în 2015 Tăcerea mării a câștigat Premiul Petrona pentru cel mai bun roman polițist scandinav. Cărțile Yrsei Sigurdardóttir au fost traduse în peste 30 de limbi.
De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut: Suflete damnate, Zile întunecate, Cenușă și pulbere, Îmi amintesc de tine, Renegații, precum și primele două volume din seria Freyja și Huldar: Moștenirea și Răfuiala.

Omul cavernelor, volum din seria Inspector William Wisting, este un roman polițist inteligent construit, care suprapune o procedură polițienească minuțioasă peste “flagelul” lumii moderne — singurătatea —, Jørn Lier Horst întrebându-se „la ce ne folosește să avem toate bogățiile din lume dacă nu ne mai deranjăm unul pe altul”. Scriitura elegantă şi detaliată, personajele complexe din punct de vedere moral și un ton filosofic profund contemplativ fac din Omul cavernelor unul dintre cele mai bune romane crime scandinave.

Foarte aproape de locuinţa lui Wisting, un bărbat este găsit mort în propria-i casă. Legiştii estimează că zace fără suflare în faţa televizorului de patru luni, iar poliţia nu are motive să creadă că ar fi o moarte suspectă. Cazul nu primeşte atenţie din partea presei, doar Line, fiica jurnalistă a lui Wisting, hotărăşte să-i dedice un articol. În timp ce ea se documentează, poliţiştii găsesc într-un luminiş cadavrul unui alt bărbat, iar ceea ce se descoperă asupra lui declanşează una dintre cele mai ample operaţiuni de căutare din istoria poliţiei norvegiene. Însă, pentru succesul operaţiunii, este esenţial ca presa să nu afle nimic despre această descoperire extrem de neobişnuită.

“Un roman alert, excelent construit.” – The Sunday Times

„O intrigă plină de suspans, care îi va lua prin surprindere până şi pe cei mai mari fani ai genului.” – Financial Times

„Horst e unul dintre cei mai buni autori nordici de literatură poliţistă.” – The Times

Jørn Lier Horst a intrat în elita autorilor scandinavi de literatură crime gratie romanelor din seria Inspectorului William Wisting, care au fost traduse în peste 30 de limbi şi au înregistrat vânzări de peste un milion de exemplare în întreaga lume. Lucrând ca șef de investigații în poliţia norvegiană înainte să se dedice complet scrisului, Horst propune o rețetă literară originală, care îmbină realismul, suspansul şi problematica socială. Pe lângă romanele pentru adulți, Horst a scris şi două serii pentru copii, Agenţia de detectivi nr. 2 și Clue.
La Editura Trei, de același autor, au apărut Casa de vacanță (distins cu Premiul librarilor norvegieni) şi Câinii de vânătoare (The Riverton Prize, The Glass Key Award), aceste două romane stând la baza serialului norvegian Wisting, cu Sven Nordin şi Carrie-Anne Moss în rolurile principale.

(comunicat Editura Trei)

Jo Nesbø – Vînătorii de capete (Editura Trei, 2020, traducere de Bogdan Perdivară)

Celebru în întreaga lume pentru seria polițistă Harry Hole, din care Editura Trei a publicat primele patru volume, Jo Nesbø excelează și în romanele stand alone. După Fiul (Editura Trei, 2018), vă invităm să faceți cunoștință cu Roger Brown, personajul principal din Vânătorii de capete. Un thriller senzațional, care pare desprins direct din filmele lui Quentin Tarantino și ale fraților Coen.
Tema acestui roman este autenticitatea sau, mai exact, lipsa ei. Nimeni nu e ceea ce pare – în afară poate de personajul Ove Kjikerud. Cartea are de toate: trădare, ambivalență, umor negru, un personaj principal remarcabil, câteva personaje secundare interesante și multe momente tensionate. Combină elementele clasice de noir cu complotul complicat marca Nesbø. Vânătorii de capete a fost ecranizat în 2011, a avut un mare succes de box-office și a primit numeroase distincții, fiind nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin.

Inteligent, bogat, căsătorit cu o femeie superbă: Roger Brown are totul. Iar ca să-și susțină stilul de viață luxos și să simtă adrenalină când slujba lui de expert în recrutarea directorilor de mari companii devine monotonă, se ocupă și cu furtul lucrărilor de artă. Brown știe totul despre aparențe. Ca un headhunter veritabil, el manipulează realitatea pentru a-și impune candidații în fruntea marilor corporații din Norvegia; ca hoț de artă, el înlocuiește tablourile originale cu falsuri, astfel încât victimele să își dea seama prea târziu că au fost jefuite. Soția i-l prezintă pe Clas Greve. Ambițios și talentat, e candidatul ideal pe care-l caută Roger pentru un post de conducere – iar tabloul celebru pe care îl deține îl face ținta perfectă a unui jaf.
Curând însă Roger descoperă că acest Clas Greve ascunde mult mai multe decât lasă să se vadă… În scurt timp vânătorul devine el însuși pradă…

„Vânătorii de capete ne oferă o galerie strălucită de personaje atât de diferite în imperfecțiunile lor. Intriga complexă, analiza psihologică subtilă, efectele cinematografice și finalul surprinzător fac din romanul lui Nesbo un thriller autentic de la un capăt la celălalt.” – Library Journal

„Rămai captiv în povestea încărcată de atmosferă nordică și populată de personaje imprevizibile. Ceea ce îl face pe Nesbø atât de special este dexteritatea intelectuală cu care conduce intriga.” – News Day

„Nesbø are talentul unui vrăjitor de a transforma situațiile obișnuite în scene memorabile.” – The New York Times Book Review

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 45 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award.
Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Snomannen, a fost realizat filmul Omul de zăpadă, iar romanul Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume.

La Editura Trei, au apărut romanul Fiul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, precum și primele patru volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu și Nemesis.

(comunicat Editura Trei)

Cărți noi: Bernard Minier – Cercul (Editura Trei, 2020)

Bernard Minier, autorul seriei polițiste Martin Servaz, a debutat la 50 de ani, însă a declarat că  scrie “din copilărie, de la vârsta de zece ani, când începusem să citesc și să scriu. Prelungeam poveștile scrise de alții, luam personajele lor și începeam să-mi imaginez tot felul de lucruri în legătură cu ele”. Cititorii din România au avut ocazia să-l întâlnească anul trecut, când a lansat la București romanul său de debut – Înghețat – primul din seria Martin Servaz.

De curând, Editura Trei a publicat volumul Cercul, pentru care autorul francez a fost recompensat cu Premiul Dora-Suarez 2013 și a primit numeroase elogii din partea criticilor francezi.

„Bernard Minier zguduie lumea romanului polițist.” – Le Monde

„Un roman care îți va face inima să bată de spaimă.” – Elle

„Noul policier al lui Minier confirmă din plin extraordinarul său talent.” – Le Figaro Littéraire

În Cercul, confruntarea dintre comandantul Servaz și criminalul în serie Julian Hirtmann se mută la aproape 450 de kilometri distanță, din Saint-Martin-de-Comminges la Marsac, o mică localitate din centrul Franței. Orașul Marsac există în realitate, doar că nu este un oraș universitar, așa cum este descris de Bernard Minier în cel de-al doilea volum al seriei. Însă autorul a declarat că și-a dorit de mult timp să plaseze “o intrigă în mediul universitar, microcosmosul profesorilor și studenților. Acesta a fost punctul de plecare. Cred că mi-a oferit ocazia să vorbesc indirect despre literatură și cărți, iar asta este întotdeauna o bucurie pentru un autor, dar și despre transmiterea cunoștințelor. Sunt autodidact și i-am admirat întotdeauna pe cei care au o erudiție adevărată, cunoștințe solid structurate. Și, fără îndoială, un alt motiv pentru a plasa acțiunea cărții aici a fost în amintirea tatălui meu, René Minier, dispărut în 2001, care a fost profesor peste treizeci de ani”.

Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa Mondială, Martin Servaz primește un telefon de la o fostă iubită care îi spune că, în Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește și un e-mail criptic prin care este informat că Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă. Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din sudul Franței în care Servaz și-a făcut studiile și unde acum învață fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene Ziegler și Esperandieu, Servaz trebuie să afle dacă există vreo legătură între aceste crime înfiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. Și să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință.

Așa cum am putut observa și în primul volum, și în Cercul Bernard Minier zugrăvește societatea contemporană. Este o formă narativă pe care o alege în mod deliberat, deoarece spune: “nu mă interesează un roman care nu vorbește în același timp despre societatea în care trăim, cu schimbările și pericolele care o amenință. Acest lucru se reflectă în mai multe moduri: activitatea poliției sau a sistemului judiciar, de exemplu. Am întâlnit și am intervievat polițiști de la crimă organizată, am studiat metodele lor. În calitate de cititor, dacă nu simt acest mic fior al realității care curge sub scoarța unui thriller, dacă se abate prea mult de la realitate, dacă la întoarcerea unei pagini nu apar unele întrebări fundamentale despre starea societății noastre, indiferent de talentul și imaginația autorului, sunt dezamăgit. Trebuie să simt acest miros al realității; este un lucru pe care thrillerul nordic l-a făcut, printre altele, excelent: fiind în ton cu vremurile sale, cu societatea, aici și acum”.
Se pare că a reușit ce și-a propus, pentru că recenziile pozitive vin din toate țările în care romanul a fost tradus.

„Cel de-al doilea roman al lui Minier, Cercul, îi confirmă statutul de vedetă a noului val francez de literatură crime. O lectură tulburătoare!” – The Times

„Cel puțin la fel de bun ca Înghețat.” – Daily Mail

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulți ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Înghețat (Trei, 2019), care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obținând Prix Polar la Festival de Cognac (2011), Prix „Découverte” Polars Pourpres (2012) și Prix de l’Embouchure (2012). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix.
Cărțile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume.
În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris.
Îl puteți urmări pe www.bernard-minier.com.

(comunicat Editura Trei)

Jo Nesbø – Sînge pe zăpadă

Cămașa de zale a lui Nesbø

Jo Nesbø – „Sînge pe zăpadă”

Editura Trei, 2018

Traducere de Bogdan Perdivară

Tilul original: „Blod på snø” (2015)

Între 2013 și 2017 Jo Nesbø ia o pauză de la romanele cu Harry Hole, care l-au consacrat, și, între al 10-lea și la 11-lea roman din serie scrie trei romane independente: „Hodejegerne” (2011 – în limba engleză „Headhunters”, ecranizat în același an), „Sønnen” (2014 – „Fiul”, Trei, 2018, traducere de Ciprian Șiulea), „Blod på snø” (2015 – „Sînge pe zăpadă”, Trei, 2018, traducere de Bogdan Perdivară) și „Mere Blod” (2015 – „Soare în miez de noapte”, Trei, 2019, traducere de Ciprian Șiulea), ultimele două considerate ca făcînd parte din seria „Sînge pe zăpadă” (mult mai potrivit decît „Olav Johansen”, cum scrie pe copertele de la Trei).

„Sînge pe zăpadă”, premiată în Japonia și Islanda pentru cel mai bun roman tradus, este povestea lui Olav Johansen, un asasin plătit (la altceva nepricepîndu-se) care lucrează la comandă pentru un cap al interlopilor din capitala Norvegiei. Viața lui Olav se desfășoară între amintirile din copilăria-i chinuită de un tată care își abuza soția și copilul și o mamă care a acceptat abuzurile compensînd cu consumul de băutură, fata de la alimentara din colț, surdomută și șchioapă, față de care nutrește oarece sentimente, deși nu-i este foarte clar care ar fi acelea, și treaba lui de zi cu zi, adică eliminarea celor numiți de angajatorul său. Asta pînă într-o zi în care toate se contopesc și răspund la un singur nume: Corina Hoffmann. În acest moment al vieții lui, Olav alege altfel decît de obicei și tot ce va urma va fi… conform planului. Olav își asumă toate nenorocirile care i se pot întîmpla, dar își asumă și speranța că poate va fi altfel, că poate va fi bine, un bine pe care nu-l visase niciodată așa, un bine de care pînă atunci aveau parte doar alții. Mereu alții.

Nuvela lui Nesbø (că nuvelă este, după dimensiuni) e un manual de creative writing pentru cei care vor să scrie nuvele polițiste. Nimic nu e degeaba în text, totul are un rost, chiar dacă uneori rostul apare mai tîrziu, peste zeci de pagini (și satisfacția cititorului este cu atît mai mare), cum se întîmplă cu cămașa de zale, cu Parisul sau cu o cheie lăsată în contact. Ca să nu mai vorbim de lecția despre topirea în narațiune a diverselor informații științifice, cum sînt cele referitoare la calcan sau anemona de mare. Obișnuiți să amintim mereu de pistolul lui Cehov cînd vorbim despre structură și intrigă, poate ar trebui să-i alăturăm de-acum și cămașa de zale a lui Nesbø.

Fain scrisă „Sînge pe zăpadă”, cu multe pasaje inutile, vorba blogărilor, dar care pentru mine înseamnă, de fapt, literatura (fără ele cărțile fiind doar niște dări de seamă, referate sau rapoarte – depinde de gen), cu știința scrierii pe care am simțit-o încă de la „Liliacul”, prima lui carte. Și cred că Jo Nesbø e mult mai bun acum, la 18 ani după ce a scris-o pe prima.

Am citit-o cu plăcere, descoperind din nou că există doar cărți bune și cărți proaste, indiferent de temă, gen, curent etc. De ce nu sînt toate cărțile polițiste și literatură bună? Din același motiv pentru care nici toate cărțile mainstream nu sînt: pentru că unii scriitori pot, iar alții nu. Nesbø poate.

(cronică publicată în Literomania 110, 5 aprilie 2019, la rubrica G.E.N. – Zale Noir la Polar)

Ninge peste Karlaplan

Camilla Grebe – Gheața de sub picioarele ei
Traducere din limba engleză de Andrei Dósa
Editura Trei, 2017, colecția Fiction Connection

Autoarea
Camilla Grebe, născută în Älvsjö, lîngă Stockholm, în 1968, este la primul roman pe cont propriu. Pînă acum a mai publicat cinci romane în seria Siri Bergman, scrisă împreună cu sora ei Åsa Träff (primul dintre ele a fost publicat la Editura Trei, în 2012, cu titlul Ar fi putut fi Paradisul, în traducerea lui Doru Mareș), și trei romane în seria Moskva Noir, scrisă împreună cu Leander-Engström Paul. Gheața de sub picioarele ei (Editura Trei, 2017, traducere din limba engleză de Andrei Dósa) este primul roman dintr-o serie (Flickorna och mörkret – Fete în întuneric) care numără deja două apariții cu un enorm succes de public și de critică și care au poziționat-o pe Camilla Grebe în vîrful ierarhiei autorilor suedezi de romane polițiste. Al doilea roman al seriei, Hudshuret (2017, în curs de apariție în limba engleză cu titlul Diary from My Disappearance) i-a adus autoarei premiul pentru cel mai bun roman din 2017 acordat de Academia Suedeză a Autorilor de Romane Polițiste. Ar mai fi de menționat că drepturile pentru ecranizarea romanului Gheața de sub picioarele ei au fost achiziționate de New Line Cinema.

Povestea
Într-o casă dintr-o suburbie din sudul Stockholmului este găsit un cadavrul unei femei decapitate, cu capul stînd alături. Aranjamentul readuce în atenția poliției cu un caz vechi de zece ani, în care cadavrul era al unui bărbat, caz rămas nerezolvat. Proprietarul casei în care s-a găsit cadavrul, Jesper Orre, manager al unui lanț de magazine de haine, este dat dispărut. Apar în scenă polițiștii care au fost implicați în cazul din urmă cu zece ani, Peter Lindgren și Manfred Olsson, ba chiar și psihologul Hanne Lagerlind-Schön, care a colaborat cu ei la acel caz, cîteva iubite ale lui Orre, angajați ai lui, familiile celor din echipa de anchetă, Suedia, Stockholmul și suedezii – ca în orice nordic noir care se respectă. Jesper Orre devine principalul suspect și începe cursa care trebuie să se încheie cu prinderea criminalului.

Cartea
Camilla Grebe a ales să-și deruleze povestea urmărind-o din trei puncte de vedere, cele trei relatări la persoana I avîndu-i ca protagoniști pe Peter, Hanne și Emma, o vînzătoare la unul dintre magazinele lui Orre.

Peter Lindgren este un polițist cam neglijent cu propria-i persoană și poartă cu el, ca pe o boală cronică, existența unei foste familii în care nu se implică deloc: o soție cu care nu are nimic în comun, un copil pe care nu și l-a dorit. El povestește despre anchetă și despre relația cu Hanne, o relație din care s-a sustras, în mod laș, în urmă cu zece ani. Hanne, profiler reactivat datorită similarității cazurilor, povestește despre implicarea ei în caz, despre demența timpurie cu care se luptă, despre relația cu soțul ei Owe, mai în vîrstă decît ea cu vreo zece ani, dar și despre vechea relație cu polițistul Peter Lindgren, care este mai tînăr decît ea cu vreo zece ani. Al treilea punct de vedere este al Emmei Bohman, care ne povestește despre relația ei amoroasă cu Jesper, despre mama ei, despre un fost profesor care a abuzat-o pe cînd ea avea 15 ani și, în general, despre cum e viața unei vînzătoare între așteptări și realitate.

Gheața de sub picioarele ei se adaugă celorlalte romane nordice care au cucerit cititorii din toată lumea prin tușa umană, prin apropierea de personaje, de problemele lor de zi cu zi, prin fresca unei societăți spre care toată lumea se uită cu jind, dar care are și ea problemele ei, de la lunile în care se înserează la orele amiezii, de la ploaia și burnița prezente mare parte din an la felul în care aceste date geografice influențează comportamentul oamenilor și la impactul imigranților cu noua lor țară și problemele lor de adaptare la noua societate, dar și invers.

Camilla Grebe își cucerește cititorii prin frumusețea frazelor, prin finețea observațiilor și printr-o profundă sondare a psihicului uman, prin capacitatea (talentul?) de a găsi acolo, în adîncul personajelor ei, amănuntele relevante pentru viețile și destinele acestora. Poate a ajutat la asta și decizia tehnică de a spune toate cele trei povești la persoana I. Pînă la urmă, literatura nu e numai despre talent, ci și despre tehnică, despre știința expunerii.

Pe cît de plăcut impresionat am fost de reușitele Camillei Grebe, pe atît de frustrantă a fost pentru mine lectura traducerii, repet, din limba engleză. Îmi dau seama că nu se pot traduce toate cărțile nordice din limbile originale, că piața românească de carte e prea mică pentru a acoperi efortul finaciar. Știu și că traducătorii nu sînt plătiți gozav (și nu, nu fac greșeala de a compara tarifele de traducere aplicate la noi cu cele din vestul Europei – în fond, toate retribuțiile sînt la noi de 5 – 7 – 10 ori mai mici). Dar traducerea aceasta mi-a părut grăbită, neglijentă, făcută fără prea mare tragere de inimă, fără efort și nu știu dacă motivul este „sîntem plătiți prost, muncim prostˮ sau pur și simplu atît poate omul. Nici redactorul n-a fost vreun campion, dar nu știu cît la sută din trăsnăile traducătorului reprezintă cele cîteva zeci de probleme care mi-au întrerupt lectura. Și nu, nu e nici o neconcordanță între impresia foarte bună pe care mi-a lăsat-o scriitura Camillei Grebe și nerealizările traducerii în limba română după traducerea în limba engleză, pentru că în destule locuri versiunea românească sună chiar bine și îi face un serviciu autoarei. Mă întreb însă cum ar fi sunat ediția în limba română dacă ar fi fost tradusă din sudeză. La extrema cealaltă, nu pot ignora întrebarea: cum ar fi fost dacă s-ar fi tradus după ediția în limba estonă, sau turcă, sau cehă, sau rusă…?

Ca să pun un titlu acestui articol am împrumutat o propoziție din carte, pentru că mi-a părut foarte poetică, așa cum, probabil, le-a părut și americanilor de la Ballantine Books expresia găsită în motto-ul romanului atunci cînd i-au schimbat titlul (cel original, Älskaren från huvudkontoret, e mult mai prozaic, Iubitul de la sediul central, și aici cred că Editura Trei a fost inspirată cînd l-a preferat pe cel american).

(articol publicat în Observator cultural, nr. 905, 12 ianuarie 2018, la rubrica Mistere, fantezii, sefeuri)

Ruth Ware 2 în 1

Am cumpărat volumul lui Ruth Ware (Într-o pădure întunecată, Trei, 2017, traducere din limba engleză de Laurențiu Dulman) după ce am văzut numele autoarei pe lista scriitorilor invitați la FILIT 2017. Apoi Ruth Ware a dispărut din listă, dar cartea ei a rămas.

Cîteva prietene de liceu se întîlnesc la petrecerea burlăcițelor (sună groaznic, dar asta e!) organizată cu ocazia apropiatei căsătorii a uneia dintre ele, lucru expus sub forma unei narațiuni plicticoase, scrise de o bloggeriță fără mari veleități literare, despre tribulațiile unor adolescente întîrziate, personaje pe care le cunoaștem din filmele americane: fata populară (Claire, cea care se mărită), prietena care-i îndeplinește toate dorințele, chiar și pe cele neexprimate, și care scoate toate castanele din toate focurile pentru ea (Flo), prietena care-i ia locul atît pe scenă, cît și în inima colegului foarte popular și el, minunea liceului, idolul fetelor (Nora, scriitoare de romane polițiste, personajul principal al cărții), prietenele care erau și ele pe-acolo, pentru că nici una din primele trei n-ar exista dacă n-ar fi și anonimele doar-prietene: Nina – medic, prietenă cu toată lumea, dar, în același timp, distantă față de toți și Melanie – tînăra mamă care nu poate trăi fără copilul ei; a, și să nu uităm masculul invitat, evident (?) gay. Poate, pentru americani, toată povestea asta cu liceeni o fi însemnînd ceva, dar pentru cei din afara Statelor Unite… nu știu, zău! Poate pentru publicul tînăr, devorator de Amurguri… dar nu cred că ăsta e publicul-țintă pe care l-au avut în vedere autoarea și editurile din peste 40 de țări (62 de ediții în doi ani, după Goodreads) – în limba engleză cartea a fost publicată de Scout Press (Simon & Schuster) în Statele Unite și de Vintage Books (Penguin Random House) în Marea Britanie. Sau să fi fost urmărit publicul care citea cărțile lui Staphenie Meyer în urmă cu zece ani?

În fine, cum ziceam: prima parte e banală, e plicticoasă și aflăm din ea că o poveste de amor din vremea liceului s-a sfîrșit prost. Aproape uităm cele cîteva – scurte, foarte scurte – capitole în care o vedem pe Nora, după noaptea fatală, punîndu-și întrebări, începînd cu Ce s-a întîmplat? Ce-am făcut? încă din primul capitol.

Trebuie să trecem de capitolul 20 pentru ca Ruth Ware să-și lepede haina pe care a purtat-o aproape 200 de pagini și să se pună pe scris. Avem dintr-odată o narațiune alertă, cu piste false, cu răsturnări de situație, după toate canoanele romanelor polițiste, cu multă psihologie, autoarea realizînd o construcție rotundă bazată pe elemente înșirate de-a lungul întregii cărți și folosind inteligent faptul că eroina principală este scriitoare de romane polițiste. Pentru că, pe lîngă ancheta oficială a poliției, în salonul de spital, în mintea Norei, se declanșează propria anchetă, ea fiind prima interesată să afle ce anume s-a petrecut la Casa de Sticlă, în mijlocul acelei păduri întunecate.

„Creierul nu-și amintește bine. Spune povești. Se străduiește să umple golurile și implantează ca amintiri ficțiunile pe care le plăsmuiește.

Trebuie să încerc să-mi amintesc faptele.

Dar nu știu dacă ce-mi amintesc e ce s-a întîmplat sau ce vreau să se fi întîmplat. Sînt scriitoare. Sînt o mincinoasă profesionistă.ˮ

Și cred că de aici, de la capitolul 21 începe adevărata carte a lui Ruth Ware. Restul e… o nouă punere în scenă a unei povești pe care a scris-o cîndva Agatha Christie și i-a pus Zece negri mititei.

Sînt curios ce vor face scenariștii de la Hollywood din cartea asta, drepturile pentru film fiind vîndute celor de la New Line Cinema, în rolul Norei fiind deja aleasă Reese Witherspoon. Vor face un thriller sau un film cu fete de 30 de ani? Bănuiala mea (și speranța!) e că vor ști să folosească povestea lui Ruth Ware pentru a face un film de suspans de la prima secvență pînă la ultima. Că material este.

Mi-a plăcut traducerea lui Laurențiu Dulman (deși la un moment dat s-a încurcat în detectiv sergent și inspector), a curs bine, fluent, colorată cît trebuie.

(articol publicat în Observator cultural, nr. 897, 10 noiembrie 2017, la rubrica Mistere, fantezii, sefeuri)