Moarte, moarte, moarte… (Mikaela Bley – Lycke)

Moarte, moarte, moarte… ca o mantră, ca o incantație, sînt cuvinte pe care protagonista și le repetă pe tot parcursul cărții și pe măsură ce ne adîncim în poveste formula are din ce mai multe semnificații.

Lycke este prima carte din seria Ellen Tamm a Mikaelei Bley, una dintre (relativ) nou-apărutele scriitoare suedeze de literatură polițistă, una dintre cele cîteva numite noua regină a thrillerului suedez.

Acuma, ca să încep cu o concluzie, aș zice că de la „noua reginăˮ la „șterge pe jos cu mulți dintre ceilalți autoriˮ… e cale cam lungă. Dar care, cu ajutorul unui jurnalist entuziast de la Expressen poate fi parcursă dintr-o singură privire. Apoi, ca fandacsia să fie gata, din epitete, încurajări, vorbe de alint, cuvintele astea ajung pe site-ul autoarei, pe copertele I (sau IV) ale diverselor ediții (și cred că e momentul să spun că pe Goodreads, Lycke este prezentă cu 18 ediții).

Lycke (2015) este volumul de debut al Mikaelei Bley, fostă angajată a rețelei de televiziune TV4, acolo unde lucrează și Ellen Tamm, protagonista seriei (deci iată, scrie despre ce știi nu e numai o pagină de manual de scriere literară). I-au urmat Liv (2016) și Louise (2018). Despre Lycke ar mai fi de spus că a apărut în 2015 în Suedia în format hardcover și audio (cu 15.000 de descărcări), apoi a fost cumpărată în Germania (la licitație, cu 100.000 de euro avans), Italia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Cehia, Rusia etc.

Povestea: Lycke, o fetiță de opt ani, dispare din locul unde ar fi trebuit să joace tenis. Urmărim tribulațiile familiei (tatăl, mama, mama vitregă, bona), ancheta poliției și ancheta desfășurată de Ellen Tamm, ziaristă de investigații criminale la TV4.

Cine vrea să-i facă rău lui Lycke? Cine o iubește și cît? Cît o iubește Harald, tatăl, care are acum o altă familie, un alt copil? Cît o iubește Chloé, mama vitregă, ale cărei gînduri sînt îndreptate doar spre familia ei, adică ea, Harald și fiul lor? Cît o iubește Mona, care are grijă de ea, de fapt? Dar Hellena, mama care trebuie să facă față singură problemelor pe care le ridică creșterea unui copil? Toate astea sînt puse în balanță continuu de Mikaela Bley, odată cu amintirile lui Ellen, care evocă din nou relațiile dintre părinți și copii, provocînd des, destul de des, întrebarea: oare toți oamenii merită să aibă copii? Oare toți părinții merită copiii pe care îi au?

Povestea care împletește cele două anchete (a poliției și cea jurnalistică) cu fîșiile de pînză colorate (am numit poveștile personajelor) e dusă cu grijă, cu pricepere, cu atenție la detalii. Autoarea are grijă să aflăm multe amănunte despre viețile membrilor familei și despre relațiile dintre ei, despre trecutul sumbru, cu destule lucruri ascunse, al jurnalistei, despre relația lui Ellen cu sursa ei din Poliție, despre relațiile amoroase ale lui Ellen, despre relațiile lui Ellen cu membrii redacției – apar aici cîteva lucruri care-i separă pe oameni în societatea suedeză, că una e să stai în Nacka, de pildă, și alta e să ai un apartament pe Skeppsbron, în buricul tîrgului, în Gamla stan, lîngă Palatul Regal, ca să nu mai vorbim de cazul în care cineva are un tată al cărui nume de familie este von Blaten.

Poveste este bine condusă, amănuntele apar pe parcurs, apoi apar explicațiile… unele explicații. Căci de multe ori parcă a trecut un Cehov prin cadru, a scăpat traista cu pistoale pe jos și totuși, pînă la urmă, nimeni nu a mai tras cu ele. Cu destule dintre ele.

Și mai e ceva: am avut mereu impresia că am în față o ciorbă de clișee. A fost foarte puternică senzația că în cartea asta s-au adunat toate clișeele polițisto-sudezo-nordice, plus că tot timpul mi-a fost teamă (dar eram și curios, în același timp, dacă Bley va conștientiza asta și va face ceva să depășească situația) de asocierea/competiția dintre Annika Bengtzon, eroina cărților Lizei Marklund, și Ellen Tamm, ambele jurnaliste de investigații criminale, ambele cu probeme personale… Dar aici Bley cîștigă o bilă albă pentru că problemele personale ale eroinei ei sînt de cu totul altă natură – nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e suficient ca paralela între cele două personaje să nu-și mai găsească justificarea.

Spre final, pe măsură ce lucrurile se descîlceau, îmi ziceam că s-a descurcat bine, chiar a făcut o treabă bună Mikaela Bley cu cartea asta. Ba chiar are cîteva pasaje pe care le-aș cita, pentru că sînt foarte bine scrise, foarte bine puse în structura romanului, dar e o carte polițistă, aici poate mai mult decît oriunde ar trebui să ne ferim de dezvăluiri… Sînt sigur că dacă veți citi cartea (fie în edițiile străine, fie – de ce nu? – în limba română, dacă cei care publică literatură polițistă vor considera că merită aduse în România și cărțile Mikaelei Bley) le veți găsi și aprecia. Așa cum veți aprecia, sper, calitățile literare ale romanului, cu metafore lăsate ici-colo – și nu puse în carte doar de dragul metaforelor – păstrînd totuși o scriitură suplă, potrivită pentru un roman polițist, în care lucrurile trebuie să se întîmple unul după altul, indiciile trebuie să apară și să dispară, iar tensiunea să existe în permanență.

Am citit versiunea în limba egleză, dar am și ediția originală, așa că am avut ocazia să probez de ce se spune că traducerea de beletristică înseamnă, de fapt, traducere și adaptare. Destule lucruri nu sînt spuse în ediția în limba engleză exact ca în original, tocmai pentru a-l ajuta pe cititorul de limbă engleză, pentru a evita notele de subsol etc. Pe de altă parte, cititorul care a vizitat Suedia și este familiar cu această țară cît să aibă habar de ce înseamnă 1000 de coroane, cît costă o cafea în Stockholm sau ce e acela Pressbyrån are parte de niște revelații mai devreme decît vor reieși din textul tradus sau, uneori, de niște nedumeriri (de pildă, pe Sveavägen, nu există chioșcuri/tarabe de ziare, dar există Pressbyrån și aia e altceva și se încadrează foarte bine în peisajul bulevardului).

Una peste alta, da, o să mai citesc romane scrise de Mikaela Bley și n-ar fi rău dacă „noua regină ale thrillerului suedezˮ ar ajunge și în portofoliul unei edituri românești.

Moarte, moarte, moarte… Bună mantră, nu?

PS I-am dat 3 stele pe Goodreads, cred că 3,5 ar fi fost mai aproape de adevăr.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s