Literomania, 14 februarie 2020:
„Relația scriitorului cu editura trebuie să fie o relație de tip win-win”
(interviu cu Lucian Dragoș Bogdan)
Lucian, anul trecut ai fost la Quais du Polar, la Lyon, zilele trecute ai fost tot în Franța, tot la un festival de literatură polițistă, Festival du polar Bloody Fleury. Cum se întîmplă lucrul ăsta? Te cunoaște lumea și te invită? De unde te cunoaște? Publici la ei și te invită? Cum ai ajuns tu pe lista invitaților la două festivaluri în Franța?
Ca să ajung la răspuns, o să iau lucrurile în ordine cronologică. Quais du Polar împreună cu Muzeul Național al Literaturii Române și cu Institutul Francez au realizat mai multe proiecte în cadrul Sezonului franco-român. Unul dintre ele a presupus o carte scrisă de un autor francez și unul român, care să apară în ambele țări. De la ei a fost ales Jacky Schwartzmann, iar de la noi Bogdan Hrib și Lucia Verona m-au propus pe mine. Eu am zis da, Jacky a zis da, iar inițiatorii proiectului au fost de acord și am trecut la treabă, scriind romanul „Femeia din portbagaj” / „Le coffre”, apărut la Tritonic în România și la Fosse aux ours în Franța.
În mod normal, la Quais du Polar sînt invitați autori de literatură polițistă (detectivistă, crime, noir, polar, mystery & thriller ‒ nu ştiu cum să-i spun ca să acopăr tot, pentru că „polițistă” cuprinde doar o parte) care au publicat anul precedent în Franța, dar, cum era proiectul lor, la mine s-a făcut o excepție și am fost invitat anul trecut, nu acesta, pentru a se pune la punct ultimele detalii și pentru a promova inițiativa.
Pentru a ajunge la Bloody Fleury, trebuie să prezint un pic contextul din Franța. Acolo sînt numeroase festivaluri mici, locale, organizate de entuziaști care capacitează autoritățile și caută sponsori. Și cînd spun festivaluri mici, locale, mă refer la faptul că nu sînt organizate neapărat în orașe. De exemplu, Fleury-sur-Orne e o comună de lîngă Caen ‒ deci e ceva cum fac timișorenii care organizează evenimente la Dumbrăvița, nu în Timișoara. Ei bine, la fiecare festival de genul acesta, în funcție de cît își permit să se întindă, sînt invitați un număr de autori. Bloody Fleury e la ediția a cincea și, din ce mi-au povestit, l-au început așa, ca pe o chestie foarte mică, dar s-au trezit că locuitorii din zonă au fost entuziasmați și atunci au crescut de la an la an. Nu sînt invitați doar francezi, ci și autori din alte țări care au fost publicați în Franța. Așa am ajuns și eu pe lista lor, împreună cu Jacky, ca să vorbim despre cartea lansată anul trecut.
Nu știu dacă voi mai fi invitat și la altele. Tind să cred însă că, dacă proiectul ăsta nu va fi urmat și de alte publicări ale mele acolo, lucrurile se vor stinge, rămînînd doar ceva cu care eu să mă laud în CV și atît. Așa că… sper ca pînă la urmă să se găsească un editor (dintre cei contactați de Bogdan sau alții) care să decidă că merită să riște o investiție în traducerea cărților mele. Sau ca Institutul Cultural Român să considere că merită să se implice în asta, mai ales că în Franța au mai apărut cărți polițiste scrise și de alți autori: George Arion, Bogdan Teodorescu, iar Petru Berteanu a luat un premiu. Sau să reușesc eu să găsesc pe cineva de aici dispus să investească în traducerea mea în Franța.
Cum a fost Bloody Fleury? Cîți scriitori au fost, ați avut public, ce ai făcut, practic, acolo?
Am fost undeva între 40 și 50 de invitați, dar aici intră atît scriitori, cît și scenariști și desenatori de BD ‒ aceştia din urmă sînt foarte apreciaţi în Franţa, au avut standul lor, separat. Festivalul mi s-a părut foarte șic, cald. A fost organizat în sala de sport a unei școli și era împărțit pe mai multe spații. Era zona de intrare, de unde-ți putea lua programul și diverse suveniruri cu emblema festivalului, apoi o zonă dedicată benzii desenate, cum am spus, și cea a cărților ‒ practic un pătrat imens, pe laturile căruia eram aranjați toți autorii, cu numele și teancul de cărți alături; iar în mijloc se aflau mesele cu stocurile de rezervă, de unde librarul completa continuu pe mese și avea grijă să vină să încaseze ce cumpăra lumea. Aici aș vrea să fac o precizare: în Franța, librarii sînt o verigă foarte importantă între editor și cumpărător. Interesul lor e să fie prezenţi peste tot, să facă o treabă cît mai bună, pentru că e singura lor șansă de supraviețuire în fața vîzărilor online gen Amazon. Am asistat la o fază în care unul dintre titlurile unui autor francez s-a epuizat, iar librarul și-a cerut personal scuze de la cumpărătorii care o mai voiau, spunînd că nu și-a dimensionat bine stocul. Mi-a plăcut și faptul că un cumpărător putea face linștit turul standului și lua o carte de aici, două de dincolo, cerîndu-i librarului să i le pună separat într-o plasă. Iar cînd termina, achita tot şi lua plasa.
Ei bine, la standurile alea stăteam noi, autorii, de dimineața pînă seara. Plecam de acolo doar cînd era ora mesei sau dacă aveam o masă rotundă ori vreun alt eveniment. În rest, „ne vindeam”, ca să zic așa, celor ce treceau prin fața noastră, vorbind despre carte, despre noi, despre ce facem și ‒ în caz că eram suficient de convingători ‒ dînd autografe. Evident, erau unii oameni care veneau special pentru anumite titluri sau anumiți autori ‒ am văzut persoane cu liste pe care-și notaseră tot ce trebuie să ia.
Mai era o zonă dedicată Agathei Christie, omagiată la această ediție a festivalului, și cîteva zone unde copiii participau la concursuri tematice sau jucau jocuri. Existau și două săli cu acces direct din sala de sport unde se țineau mesele rotunde și alte evenimente ‒ diverse festivități sau premieri, pentru că au existat două concursuri: unul al celei mai bune cărți polițiste, unde a votat publicul (nu știu pe ce perioadă se contabiliza) și unul unde cîțiva autori de acolo au premiat cea mai bună povestire polițistă scrisă de copiii înscriși.
Eu am participat la o singură masă rotundă, unde am vorbit împreună cu Jacky despre romanul „Le coffre” / „Femeia din portbagaj”: cum a apărut, cum l-am scris, cum a fost colaborarea. Ni s-a cerut să detaliem anumite lucruri prezentate în carte (pe care moderatoarea, evident, o citise, venind cu lecțiile foarte bine făcute), iar eu am primit întrebări despre situația actuală de la noi prin prisma tranziției de la comunism la capitalism. Alături de noi a fost și autorul Benoît Vitkine, care urma să lanseze peste cîteva zile o carte a cărei acțiune se petrece tot în Europa de Est, în Ucraina. N-a fost o audiență mare, doar vreo 10 persoane, dar cîteva dintre ele au venit după aceea să ne cumpere cartea.
Per total, prezența publicului la festival nu mi s-a părut ieșită din comun. Vineri și duminică pînă la prînz (cînd am plecat), a fost chiar scăzută. Doar sîmbătă, mai ales după-amiaza, a fost flux continuu de lume, dar fără să se calce în picioare.
Cum a fost primită în Franța cartea semnată de tine și de Jacky Schwartzmann, „Le coffre” („Femeia din portbagj” în varianta apărută la Tritonic)? Au fost recenzii, s-a scris despre ea?
Nu am imaginea de ansamblu. Tot ce pot spune ține de informații aflate de mine de ici și de colo, care-mi pot crea o imagine incorectă. Dar le voi spune pe acelea.
Știu că a fost în top trei vînzări la o librărie de profil din Strasbourg. Știu că, de la momentul apariției ei în Franța (către finalul lunii august) și pînă la sfîrșitul lui 2019 s-au vîndut peste 500 de exemplare. Știu că au apărut cîteva recenzii și că, atît în ele, cît și în ceea ce mi-au spus la festival persoanele care citiseră cartea, erau apreciate ritmul, umorul și ineditul cărții, mulți fiind plăcut surprinși să descopere România și lucrurile care ne-au legat de Franța de-a lungul istoriei.
Am avut și un cititor care cumpărase cartea anul trecut și care, aflînd că voi fi la festival, a venit special ca să obțină și autograful meu. Asta m-a făcut să mă simt bine. Au fost și persoane care m-au întrebat cînd mai public ceva în Franța, pentru că le-a plăcut „Le coffre” și ar vrea să citească și altceva scris de mine.
Repet: asta e bula în care m-am învîrtit eu. Faptul că am fost invitat la acest festival (cu toată bătaia de cap și cheltuielile implicate de logistica aducerii mele acolo) îl iau de asemenea ca pe un semn că n-am făcut o treabă rea. Dacă într-adevăr îmi va deschide calea și către traduceri ale cărților mele acolo, atunci poate însemna chiar că am făcut una bună. Deocamdată, mă bucur de ceea ce e acum și rămîn cu picioarele pe pămînt.
Anul trecut am avut și noi un festival, Misterele Bucureștiului. După cum s-a prezentat, am așa, o părere, că n-o să mai existe ediția a doua. Crezi că e necesar un festival național/internațional dedicat literaturii polițiste în România? La ce ar ajuta?
Tind să-ți împărtășesc părerea despre Misterele Bucureștiului. În primul rînd, mi se pare sinucidere curată ca un festival să nu fie făcut în primul rînd pentru public. Da, cred că e nevoie și de întîlniri ale… hai se le zic „profesioniștilor” în domeniu, dar consider că latura principală trebuie să fie cea orientată către public, să întărim legăturile cu actualii cititori și să atragem alții noi. Altfel, vom rămîne izolați în turnuri de fildeș, convinși fiecare în parte că sîntem alfa și omega, cînd în realitate sîntem mici. Ne îmbătăm cu apă rece.
Cred că mai avem o meteahnă, aceea că fiecare vrem să facem Festivalul, cu majusculă. Că al nostru e cel mai frumos, mai deștept și mai cool din tot ce s-a inventat pe fața pămîntului. Iar dacă vrea și altcineva să facă un festival similar, o luăm personal, ca pe o declarație de război. Poate că modelul francez prezentat de mine mai sus e o soluție. Nu „un Festival național”, ci mai multe micuțe, răspîndite prin țară. Dintre ele, poate unele se vor stinge, poate altele vor crește, poate dintre ele se va desprinde și Festivalul. Sau poate că acela va putea fi organizat după ce se creează o masă critică a pieței cu ajutorul festivalurilor mici și împrăștiate. Sau poate le putem face pe toate deodată, fiecare după posibilități. Nu știu.
Ce e mai greu e cu „cine” să-l facă. Pentru că toți avem idei, dar ne-am bucura să facă alții. Și după aia să criticăm, dar noi să rămînem la stadiul de „eu aș fi făcut așa”, fără să trecem însă la fapte. Sau să considerăm că, dacă noi am făcut cîndva (cu succes sau fără, cu continuitate sau nu), trebuie să le dăm în cap celor ce încearcă acum. Sau, invers, dacă sîntem nou-veniți, să ni se pară normal să-i aruncăm la gunoi pe cei vechi, că le-a trecut vremea. Cred că e nevoie de măsură în toate.
Ca să răspund concret la întrebarea ta: da, cred că e nevoie de festivaluri de orice fel – polițiste, SF/fantasy/horror, de dragoste… Puține, multe, mari, mici, nu contează. Dar neapărat deschise cititorilor. De fapt, nu doar deschise, menite să atragă cititorii. Că degeaba le facem și le promovăm doar în bula noastră. La Bloody Fleury am văzut că era implicată întreaga comunitate locală ‒ copiii, cu concursuri şi jocuri, adulţii ca voluntari, persoanele vîrstnice în tot ceea ce ținea de servirea mîncării și băuturii.
Mergi la festivaluri pe-afară, bați țara în lung și-n lat cu ocazia diferitelor evenimente, ai fani. Crezi că te-a ajutat faptul că îți publici cărțile la o singură editură (Tritonic, în cazul tău)? Cum funcționează relația asta? Ce crezi că oferi tu, prin fidelitate, ce crezi că îți oferă editura? Te întreb asta pentru că am cunoscut mulți scriitori români care nu au o relație atît de strînsă cu o editură și, de fiecare dată cînd termină o carte, practic o iau de la capăt în căutarea unei edituri unde să publice. Ce sfat ai da celor care sînt în situația asta?
Cred că totul depinde de strategia fiecărui autor. Eu îmi stabilesc niște ținte pentru cinci ani (da, am rămas tributar planului cincinal) și îmi construiesc strategia în consecință. Pentru ea și pentru felul meu de-a fi, stabilitatea e un element cheie. Pentru mine, liniștea și stabilitatea sînt elemente esențiale în tot ce ține de viața mea. Nu-mi plac agitația, schimbările multe, dese și rapide, tensiunea, certurile. De aceea, de exemplu, foarte rar o să mă vezi luînd poziție în vreun conflict ori în vreo situație aprinsă, chiar și cînd sînt eu cel vizat.
Prin urmare, faptul de a colabora cu o singură editură sau de a o schimba cît mai rar (pentru că am colaborat și cu altele, la un moment dat) e un element important atît în atingerea obiectivelor, cît și pentru liniștea mea interioară. Evident că o relație de genul acesta presupune avantaje, compromisuri și riscuri. Trebuie să fie o relație de tip win-win și fiecare știe cît e capabil să lase de la el cînd e cazul. Să nu crezi că în relația mea cu editura Tritonic totul e pavat cu lapte și miere. Bogdan are păcatele lui, eu pe ale mele. Sînt anumite decizii ale lui cu care nu sînt de acord și văd în ce măsură accept să le respect sau nu, la fel cum și el trebuie să gestioneze inițiativele, ideile şi capriciile mele, care nu întotdeauna coincid cu ale lui. E ceva firesc în orice relație contractuală și umană. Evident că poate veni și un moment în care să considerăm că nu mai putem merge mai departe, pentru că strategiile noastre au devenit incompatibile. Sau, de exemplu, să devin un scriitor care nu mai e rentabil pentru editură și, firesc (pentru că editura e o afacere, interesul ei e să facă bani, nu e o organizație filantropică), să nu mai fie interesată să mă publice. Ori, invers, editura să nu mai meargă, ori să mă trezesc cu un contract de nerefuzat din altă parte, pe care să consider că nimic din ce-mi poate oferi Tritonic (financiar, material, ca expunere etc.) nu-l compensează.
Uite, un punct unde amîndoi facem compromisuri este, de exemplu, faptul că eu aș vrea să scriu cît mai mult SF, în timp ce Bogdan ar prefera să scriu cît mai mult polițist (pentru export) și de dragoste (care se vinde cel mai bine pe piața internă). Deocamdată, am reușit să găsim calea de mijloc între ce vrea fiecare, dar poate veni o zi în care să n-o mai facem. Dar îmi oferă și siguranță cînd mă apuc de un nou proiect, pentru că-l discut cu editorul și stabilim ce, cînd și unde va apărea.
Ce ofer eu… Cred că ofer o scriitură de calitate, rigurozitate în respectarea termenelor de predare convenite, implicare în proiectele și în promovarea editurii, abilitatea de a scrie în mai multe genuri. Particip din postura de autor la East European Comic Con, Transylvania Comic Con și Bookfest Timișoara, unde, împreună cu Teodora Matei și Daniel Timariu vindem cîteva sute de cărți de-ale noastre. Implicit, asta e un cîștig pentru editură. De partea cealaltă, dacă n-ar fi fost provocarea lui Bogdan, ar fi fost mici șansele să scriu vreodată literatură polițistă și, cu siguranță, n-aș fi scris niciodată romane sau povestiri de dragoste. Ori astea m-au ajutat să mă perfecționez ca scriitor, ca stil, ca abilitate de a crea personaje și de a creiona o intrigă solidă. În plus, editura Tritonic încearcă să-și exporte scriitorii peste hotare, ceea ce e un atu foarte important, din punctul meu de vedere. Eu am apărut în Franța și Grecia, Teodora Matei și Anamaria Ionescu în Marea Britanie, Lucia Verona tot în Grecia. Toate astea intră în oferta editorului.
Sfatul pe care l-aș da altor autori ar fi să iasă din paradigma aceea boemă a lui „scriu doar de plăcere, nu mă interesează să public, să vînd, nu mă interesează ce zic cititorii etc.” De ce ar investi cineva în tine atunci? Cum am spus mai sus, editorul nu e societate de binefacere, el trăiește din ce publică. Va investi în tine dacă va considera că ai potențial, dar te va scoate din portofoliu imediat ce va constata că nu-i aduci cîștiguri. Și atunci tot tu vei fi cel frustrat, chiar dacă susții sus și tare că nu te interesează aia și ailaltă. Poate că la mine e de vină și formația economică din spate, dar consider meseria de scriitor ca pe oricare alt business. Nu vinzi telefoane, vinzi autorul X și cărțile sale. E un brand, un produs. Fă-ți o strategie, un plan de afaceri, ca să-i zic așa, investește în el și urmează-l. La fel ca orice altă afacere, dacă te ocupi serios de ea, va crește. Și, pe drum, vor apărea și oportunități. Evident, întotdeauna trebuie să fii conștient că există riscul eșecului, la un moment dat. Dacă se ajunge acolo, analizezi dacă e cazul să te ridici și s-o iei de la capăt, cu altă strategie, sau să renunți.
În afara cărților tale (SF&F, de dragoste, polițiste) redactezi texte pentru reviste, ești antologator, scrii despre cărțile altora… De ce faci asta? De ce nu te mulțumești doar să-ți scrii cărțile? Nu crezi că ai fi mai liniștit dacă ți-ai vedea doar de cărțile tale? N-ai avea mai puțini neprieteni (ca să fiu blînd)?
Aș fi mai liniștit, cred, ai dreptate. Și am avut momente cînd am luat-o peste bot, iar asta m-a determinat să mă retrag înapoi în bula mea pentru o vreme. Pînă m-au ajutat Teo și Daniel să ies iar. Am perioade cînd mă implic entuziast, urmate de altele în care răbufnesc frustrările și zic că n-are decît să-și vadă fiecare de ale lui. În general, mă deranjează cei care consideră că trebuie „să se facă”, dar ei nu fac nimic pentru că „n-au timp”. De parcă eu aș avea. Lucrez de dimineața de la 8 pînă seara la 10. Timp pentru scris și celelalte lucruri despre care ai zis mai sus îmi fac înainte de 8 dimineața sau după 10 seara. Sau în rarele weekenduri libere pe care le prind.
Pe de altă parte, SF-ul e pasiunea mea. Mi-ar fi foarte greu să-mi concep viața fără el. De aceea revin periodic și mă implic. Anul trecut, de exemplu, am acceptat propunerea Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba de a pune bazele Science Fiction, Fantasy & Horror Club Alba care, în curînd, va împlini un an de existenţă. De ce scriu despre cărțile altora? Pentru că și alții au făcut-o pentru mine cînd eram la început. Și pentru că mă aflu acum în postura de a ajuta, așa cum am fost ajutat, la rîndul meu. La redactarea pentru reviste sau la cerere am pus punct. Mi-a ajuns cît am muncit pe textele altora, cu sugestii şi corecturi, doar pentru a primi la final un „eu aşa vreau să scriu”, „contează ideea, nu gramatica”, „DEX-ul e greşit” şi altele de genul ăsta. Şi asta după ore pierdute de mine încercînd să ajut omul să-şi îmbunătăţească textul. Prin urmare, la ora actuală mai redactez doar contra cost.
Partea cu antologiile vine din dorința de a testa noi provocări. E altceva, e o muncă de altă natură din care am ce învăța. Dar nu știu dacă m-aș fi înhămat singur la ea, fără Teo sau Daniel alături. Și fără susținerea editorului în spate, evident.
Îți propun să încheiem cu obișnuita întrebare: la ce mai lucrezi, Lucian Dragoș Bogdan? Cu ce cărți noi vei ieși pe piață în 2020?
De obicei, lucrez la mai multe proiecte simultan. Cu siguranță, în prima jumătate a anului va ieși al patrulea volum al seriei Vagabond, „Văduva neagră”. Îl promisesem cititorilor pentru anul trecut, dar a apărut proiectul cu „Femeia din portbagaj” și n-am vrut să se încalece. Împreună cu Teodora Matei pregătesc un nou volum de povestiri coordonat de noi, de data asta unul noir. Că pe tărîmul ăsta nu ne-am încercat încă forțele. Și el va apărea cu siguranță anul acesta, cel mai probabil în a doua jumătate a lui.
Am început să scriu la un nou roman SF din Universul Frontierei și am schițat planul general pentru un nou roman de dragoste. Sînt mari șanse ca măcar unul dintre ele să apară anul acesta (poate chiar ambele), dar nu fac promisiuni.
Mai sînt două proiecte pe care am început deja să le schițez și voi începe partea de scris în cursul anului. Este vorba despre al treilea volum al seriei fantasy/YA Cartea haosului, precum și despre un alt roman polițist, fără legătură cu seria Vagabond. Și, dacă lucrurile merg bine, s-ar putea să încep cu Teo continuarea la romanul steampunk „Un străin în Regatul Assert”. Dar volumele acestea aproape sigur nu vor apărea în 2020, ci abia anul viitor.
Și, desigur, îmi doresc să-mi fac timp ca să scriu cît mai multe povestiri SF.
Mulțumesc pentru timpul pe care mi l-ai acordat, spor la scris și să ne vedem la cît mai multe evenimente SF/F/H sau/și mystery&thriller.
(publicat în Literomania nr. 146, 14 februarie 2020, la rubrica G.E.N. – „Rețetarium pentru poduri concentrice”)
A apărut volumul de proză scurtă „Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii”
Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul lumii
Așa cum am putut observa și în primul volum, și în 
“Când aveam 20 de ani am vrut să scriu marele roman danez și chiar am încercat, dar în fiecare zi sfârșeam prin a mă uita la filmele lui Tarantino, așa că, în final, am renunțat. M-am înscris la Școala de Film din Danemarca și am urmat cariera aceasta. Ani mai târziu am devenit mai încrezător și am încercat din nou. Am vrut să mă provoc. Am scris atât de mulți ani scenarii pentru seriale și filme și am considerat că este timpul să încerc din nou. A fost o muncă grea și în singurătate, cum nu eram obișnuit. Ca scenarist lucrez împreună cu actorii, regizorii, producătorii și restul echipei, opusul scrierii unui roman”, a declarat autorul.
Berättelse om herr Roos, de Håkan Nesser (Povestea domnului Roos, a treia carte din seria Gunnar Barbarotti).
Crime si cafele 