Jo Nesbø – Liliacul

Literomania, 10 mai 2019:

Un mare scriitor

Jo Nesbø–„Liliacul”
Trei, 2018, tradcere de Bogdan Perdivară

„Liliacul” („Flaggermusmannen”) este prima carte publicată de JoNesbø. Se întîmpla în 1997, cînd autorul norvegian avea 37 de ani. Pînă atunci terminase studii superioare economice și fusese jurnalist și agent de bursă. Din 1992 avea și o activitate intensă ca muzician, făcînd parte din trupa Di Derre, unde era solist vocal și chitarist, primul album al trupei, „Jenter&sånn”, atingînd chiar locul 1 în topurile norvegiene. Nesbø a publicat în total 11 romane în seria „Harry Hole” (al doisprezecelea îi va apărea în această vară), cinci volume în seria „Doctor Proctor” (o serie polițistă pentru copii), două în seria „Sînge pe zăpadă” și cîteva romane de sine stătătoare, ca „Fiul”, „Omul de zăpadă”, „Macbeth”, un volum de povestiri și încă un roman. Cărțile lui au fost publicate în peste 50 de țări și vîndute în aproximativ 40 de milioane de exemplare (numai în Norvegia a vîndut 3 milioane). După cîteva dintre cărțile lui s-au făcut filme – „Omul de zăpadă” (cu Michael Fassbender) și „Headhunter” – iar după  o idee a lui s-a făcut serialul „Okkupert”/„Occupied”.

„Liliacul” este cartea în care apare pentru prima dată Harry Hole, inspector la poliția din Oslo, personaj care îl va face cunoscut în toată lumea. Hole este trimis în Australia, să coopereze cu poliția din Sydney, oraș în care fusese ucisă o tînără norvegiancă. Plonjăm într-un oraș cosmopolit, în care populația gay este foarte bine reprezentată, un oraș în care polițiștii corupți, traficul și consumul de droguri sînt foarte întîlnite. Iar polițistul norvegian, cu o copilărie și o adolescență care au lăsat urme în dezvoltarea ulterioară a personalității lui, se înscrie în clișeul polițistului cu toate metehnele, clișeu pe care mulți cititori sînt gata să-l îmbrățișeze fără a se mai gîndi că poate meseria asta schimbă oamenii, că n-ai cum să reziști ani și ani în preajma crimei fără să se tulbure ceva în tine, fără să ți se pară că normalitatea nu există, că viața liniștită într-o familie armonioasă e ceva ce li se întîmplă numai altora, că, mai mult de a fi un clișeu, poate fi pur și simplu statistică. Poate cititorii ar avea de cîștigat dacă nu s-ar grăbi cu stigmatizarea drept clișeu a dramei incluse în biografia polițistului ca un fel de boală profesională.

Ancheta poliției australiene, în care Hole se implică pe măsura profesionistului care e, depășindu-și uneori statutul de invitat, îl poartă pe acesta în baruri frecventate de gay, cum ziceam, dar și de interlopi, de prostituate sau de fete venite în vizită cu ceva vreme în urmă și rămase acolo, ca vaporul rusesc al lui Márquez, și într-unul din acele baruri o cunoaște pe Birgitta, o suedeză care va deveni importantă pentru el, dar și pentru desfășurarea romanului lui Nesbø.

E prima carte a lui Nesbø, dar întîlnim deja semne, tehnici, concepte pe care le vom găsi apoi în celelalte romane ale lui. Felul în care se construiesc personajele, pas cu pas, secvență cu secvență, punînd carne pe ele, făcîndu-le personaje vii, cu probleme, cu gînduri, cu idei despre lume și viață, cu preferințe muzicale sau literare – asta e una dintre constantele scrisului  lui Nesbø, lumea ascultă muzică și citește cărți, poate e ceva specific Norvegiei aici, poate e ceva ce au în comun scriitorii nordici, impregnarea scrisului lor cu elemente ale culturii și civilizației, ale societății în care trăiesc. Întîlnim poveștile alea mărunte de care sînt pline cărțile lui, povești care dau culoare narațiunii și personajelor, povești care, uneori, par că nu au nici o relevanță în context, pentru ca, după cîteva zeci de pagini, să apară un element care face ca mica povestioară „inutilă” de mai devreme să apară ca indispensabilă pentru a înțelege firul narativ principal sau motivațiile personajelor. Întîlnim dialogurile, scrise parcă de un dramaturg/scenarist care trebuie să exprime mult mai mult printr-un schimb de replici decît doar niște replici și contrareplici.

Dar, mai ales, peste toate astea, întîlnim marile teme dintotdeauna ale literaturii, ale literaturii care contează: viața, moartea, credința, iubirea, prietenia, loialitatea, trădarea, asumarea răspunderii propriilor fapte, gelozia, răzbunarea etc.

„Liliacul” este o carte foarte bună și gîndiți-vă că este prima carte scrisă de Jo Nesbø. Toate celelalte sînt mai bune ca asta.

(publicat în Literomania nr. 110, 10 mai 2019, la rubrica G.E.N. – „Multe nominalizări și un debut”)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s